Jocul destinelor

În a opta dimensiune, într-un loc pe care mintea omenească nu și-l poate închipui fiindcă până și imaginația omenească are limite, stăteau două creaturi albe ce emanau o lumină puternică care risipea întunericul pe distanțe uriașe.
Era o liniște desăvârșită și se putea simți o energie stranie că plutește în aer. Din locul în care se aflau cele două creaturi se puteau vedea stelele din Univers ca o pădure deasă și întunecată într-o noapte cu luna ascunsă după nori și luminată de milioane de licurici. Ființele spirituale nu vorbeau cu voce tare, ele comunicau prin puterea gândului.
– Armaneo, ce te preocupă? întrebă o creatură pe cealaltă.
– A trebuit să intervin în destinul cuiva. Dar de această dată a fost mult mai complicat ca de obicei și nu am reușit să…, apărură mici interferențe și Armaneo își pierdu puțin din strălucire și nu mai avu putere să termine propoziția.
– Pari foarte afectat. Povestește-mi te rog, își coborî puțin vocea Dioflius.
– A fost o zi friguroasă de iarnă, gerul îmi părea că are puterea să crape pietrele, că s-a transformat într-un uriaș de gheață care are o sabie cu o mie de tăișuri pe care o folosește fără milă și dă cu ea în stânga și dreapta la nimereală. Cerul era acoperit de o perdea densă de nori, fulgii de nea așteptau parcă un semn să se năpustească furioase spre pământ și să-l inunde. Vântul termina de zugrăvit acest peisaj înghețat și pustiu urlând de la capătul lumii și trimițând rafale ca niște săgeți menite să sperie piscurile semețe ale munților.
Vreme cumplită ce i-a prins pe trei alpiniști oprindu-se pe un mic loc drept al unui versant la o distanță nu foarte mare de a cuceri vârful de munte propus. Erau supărați că trebuie să abandoneze acest proiect și vor avea de făcut cale întoarsă cu capul plecat precum cei învinși în luptă. Dar nu aveau încotro, viscolul era pe cale să înceapă în orice moment și chiar dacă l-ar fi înfruntat, cu siguranță întunericul avea să-i izoleze acolo sus. Așa că s-au împăcat cu ideea și după ce s-au sfătuit puțin s-au întors cu spatele la munte dând să coboare. Și eu am vrut să plec de acolo, mulțumit că personajele mele au luat decizia corectă și totul va fi în regulă. Doar că…, Armaneo întrerupse iar firul poveștii și de această dată se cutremură.
– Înțeleg că s-a întâmplat o tragedie și știu că nu ai mai putut face nimic. Așa sunt oamenii uneori. Dar te rog, știu că ți-e greu dar vreau să știu ce s-a întâmplat.
– Nu mi-e ușor să-mi amintesc, începu Armaneo cu voce stinsă. Erau trei alpiniști: un băiat tânăr, sora lui mai mică cu doi ani și logodnica lui care era gravidă doar că nimeni nu știa încă. Alpinismul era viața lor, mai mult decât un hobby – aproape o obsesie. Și erau buni, formau o echipă adevărată și au cucerit vârfuri ce cu greu s-au lăsat cucerite. Și se bucurau, erau cu adevărat
fericiți făcând ceva ce le place. Dar să lăsăm viețile lor și să revin la ce s-a întâmplat acolo. Băiatul s-a oprit. A desfăcut legăturile cu care erau legați toți împreună și le-a anunțat pe fete că el își va continua drumul în sus. Singur e mai rapid și acea culme trebuia cucerită dacă tot s-a ajuns până acolo. Eu am stat locului nevenindu-mi să cred. Am închis ochii și am avut o viziune. Apoi
m-am dus lângă ei. Dar habar nu au avut că sunt acolo, oamenii s-au îndepărtat mult de ceruri. Le este imposibil să ne vadă, eventual atunci când strigăm tare ne aud dar parcă niciodată nu ascultă.
– Așa e dar nu-i putem abandona, interveni Dioflius. Ei poate ar vrea să asculte dar au impresia că știu mai bine. Ori fac ce de fapt nici ei nu vor să facă.
– Am urlat cât de tare am putut să-și pună urgent legăturile înapoi, continuă Armaneo absorbit în gândurile lui. A fost prea târziu. O bucată mare de zăpădă și gheață s-a dizlocat deasupra lor și a venit peste ei apoi s-a transfomat într-o avalanșă uriașă ce a măturat munții.
– Au murit? întrebă Dioflius brusc.
– Nu atunci și nu toți, de această dată lui Armaneo îi dispăru pentru o clipă strălucirea de tot dar continuă totuși cu greu. După ce muntele s-a scuturat de podoaba albă și grea l-am văzut pe băiat întins pe spate cu brațele larg deschise. Ținea în mâini câte o frânghie iar de partea cealaltă, deasupra abisului și morții atârnau două suflete.
– O Doamne, suspină în tăcere Dioflius.
După o clipă de liniște, Armaneo continuă:
– Totul s-a desfășurat în câteva secunde, a fost atât de puțin timp. Băiatul și-a adunat toate puterile și tremura de la cât îi erau de încordați toți mușchii încercând să realizeze ceva  supraomenesc. Dar frânghia aluneca prin palme și nu mai era mult până la capetele ei. Trebuia să dea drumul la una dar el striga “Vă salvez imediat!”. Îi curgeau lacrimile și plângea fiind conștient de alegerea pe care trebuia să o facă. Se uita pe rând la fiecare mână, s-a uitat de zece ori și vedea doar cum funia tot alunecă încet. Trebuia doar să deschidă una dintre pălmi. Cineva murea, altcineva era salvat. M-am dus lângă el, m-am uitat în ochii lui, i-am luat capul în mâinile mele și i-am spus: “Trebuie să dai drumul la cineva acum! Deschide palma dreaptă!” Am făcut eu alegerea pe care el nu ar fi fost în stare să o facă niciodată. Vocea mea a auzit-o clar în interiorul lui. Și-a ținut răsuflarea și a deschis puțin palma. Frânghia s-a grăbit în jos dar el și-a închis repede palma înapoi și cu o forță venită de nicăieri a blocat-o la loc. Și nu i-a mai dat drumul.
– Era o decizie imposibilă dar trebuia să facă ceva, îi spuse Dioflius și se apropie de Armaneo fiind foarte interesat de finalul poveștii.
– Fetele atârnau în câte o parte. Ele îl vedeau pe băiat fiecare pe jumătatea ei, observau mâna care făcea diferența între viață și moarte și neputința salvatorului de a alege. Și nu mai era multă funie rămasă, ea tot aluneca încet. Dacă se uitau pe sub stâncă își vedeau doar picioarele una la cealaltă atârnând deasupra abisului. Iar jos era plin de stânci ascuțite. Ele nu strigau, doar
respirau repede. M-am coborât la nivelul lor și am încremenit. Aproape în același timp și-au scos bricegele. Am auzit două gânduri urcând spre cer: “Să duci o viață frumoasă frățiorul meu!” și “Te voi iubi mereu, îngerul meu drag!”. Am urcat instantaneu lângă băiat am căzut în genunchi și l-am implorat să dea drumul la una dintre frânghii sau amândouă vor muri. A închis
ochii și și-a deschis palma stângă. Apoi i-a redeschis și s-a uitat brusc la funia ce i-a rămas în palma deschisă. A ridicat-o și înmărmurit a așezat-o pe zăpadă. Și-a dat seama apoi că din partea dreaptă nu îl trage nimic în jos. S-a ridicat pe jumătate, a apucat funia din cealaltă parte cu ambele mâini și a tras tare dar a căzut pe spate și o bucată de frânghie a căzut peste el. Am auzit un
urlet disperat, băiatul plângea cu brațele ridicate înspre cer și strigându-le pe fete pe rând pe nume. Apoi m-am ridicat direct la ceruri, a fost prea multă suferință și nimic de făcut.
– Da, Armaneo, așa este. Câteodată nimic nu mai poate salva un om, nici măcar noi. Însă povestea ta nu s-a terminat așa.
– Cum? se întoarse mirat Armaneo către Dioflius. Ce vrei să spui?
– Dragule Armaneo, tu știi că eu sunt mentorul tău și ești de relativ puțin timp în imediata apropiere a oamenilor. Mi-e greu chiar și mie să-i înțeleg uneori și eu îi cunosc poate de-o veșnicie. Am fost și eu acolo când s-a întâmplat doar că sub o altă formă. Nici măcar tu nu ai putut să mă vezi. Când băiatul și-a deschis palma dreaptă eu am închis-o la loc.
– Măcar o ființă ar fi fost salvată. Pe când așa…, zise Armaneo deznădăjduit și că acum nu mai înțelegea nimic.
– Trebuie să ai puțină încredere în oameni. Chiar și în situațiile limită. Nu e voie să decizi în locul lor. Precum ți-am spus eram acolo. Te-am văzut ridicându-te la ceruri fără să te uiți înapoi. Fetele după ce s-au rugat au profitat de ultima lor șansă de a rămâne în viață. Au tăiat funia aproape de tot, pioleții îi țineau strâns în cealaltă mână și cu sânge rece au mai dat o dată cu lama briceagului peste bucățica de funie de care atârnau și în următoarea clipă când erau în aer și Moartea își făcuse apariția acolo jos au lovit cât de tare putut cu pioletul în direcția stâncii. Când stăteau atârnate nu au ajuns la stâncă, dar în cădere da. Era o șansă infimă dar era unica. Ele nu au știu una de cealaltă și s-au sacrificat practic în același timp. Au fost conștiente că
posibilitatea să rateze era mult prea mare dar măcar băiatul o putea salva cu două mâini pe cea care ar fi rămas atârnând. În acea zi doi pioleți s-au înfipt în peretele de gheață și colțarii bocancilor au asigurat stabilitatea. Apoi băiatul a auzit două voci ca două glasuri de îngeri: “Aici suntem! Aruncă funia!”

De Rozsnai Zsolt

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)