Regele florilor

Fluturașul Rovin se pomeni singur la începutul unei zile călduroase de vară în mijlocul celui mai frumos câmp de flori sălbatice pe care l-a văzut în toată viața lui. Nu-i plăcea să recunoască dar era singurul câmp pe care-l văzuse vreodată. Nu-și mai aducea aminte cum a ajuns acolo, dar, fiind acolo, paradisul și realitatea erau totuna. Știa să facă un singur lucru și-l făcea bine, zbura. Era atât de fericit și își închipuia că este regele tuturor florilor pe care le vedea de la înălțimea la care plutea încoace și încolo fără nicio țintă. Uneori închidea ochii, își desfăcea larg aripile și lăsa vântul domol să-l poarte în voia lui. Era pentru el ca și o joacă nesfârșită sau  uneori câte un vals nebunatic cu firele de păpădie ce se ridicau de peste tot la cer. La un moment dat, de la atâta vânzoleală obosi. Cu toate că se credea regele florilor când se apropie de una inima începu să-i bată mai repede în piept. Văzu o floare mare, galbenă. Ajunse în preajmă și zbură în cercuri deasupra ei. Își făcu în cele din urmă curaj și o întrebă sfios dacă se poate așeza undeva pe o petală fiindcă este tare obosit.
Floarea șușoti puțin cu vântul și apoi își înclină aprobator capul. Rovin se puse așadar ușor pe o petală și abia atunci realiză că este sleit de puteri. Ațipi o vreme dar necunoscând împărțirea timpului nu putea ghici dacă a dormit mult sau puțin. Se trezi revigorat și chiar după ce își deschise ochii zbură instantaneu ca și cum ar fi fugit de cineva. Dar nu era nimeni. Se simțea atât de liber, ca și cum întreaga lume era a lui. Îl trecu un fior și tresări, ceva nu era bine. A uitat să-i mulțumească florii că l-a găzduit
așa că s-a întors din drum. Surpriză, mai era cineva acolo așezat ca pe un tron în mijlocul petalelor. O arătare galbenă ce nu părea deloc prietenoasă. Era înarmată cu o suliță lungă pe care cu siguranță ar fi folosit-o la nevoie. Rovin făcu cale-ntoarsă instantaneu, i se făcuse puțin frică. Își puse totuși în gând că va veni tot la acea floare când e obosit și după ce va spune mulțumesc se va mai odihni iarăși în brațele ei. El și floarea ar putea deveni buni prieteni și să vorbească despre vreme sau ce se mai petrece cu alte vietăți de pe câmp. Da, este un plan bun, se va ține de el.

I se făcuse brusc foame și atunci realiză că nu mâncase nimic toată ziua. Rovin simțea cum îl părăsesc puterile și căută cu privirea iarăși flori. Trebuia să fie cât mai viu colorată; avea să meargă de această dată la cea mai impunătoare floare de pe câmp și să guste puțin nectar. Văzu în depărtare o floare roșie. Se apropie în viteză și vru să meargă direct să se înfrupte din delicioasa sevă. Dar se opri înaintea ei. El, regele, nu îndrăzni să se așeze pe floare înainte să-și ceară voie. Și de data aceasta era copleșit de emoții. Dar dacă floarea avea să-l refuze? O privi, văzu cum stă semeață
ridicându-se deasupra ierbii ca o statuie vie, un monument al frumuseții ce
simbolizează minunea naturii și a creației. Vru să plece nedorind să o deranjeze nici măcar cu o bătaie de aripi. Dar floarea se mișcă, se înclină puțin înaintea fluturelui. Rovin nu mai stătu mult pe gânduri și în clipa următoare deja se hrănea din cel mai delicios nectar pe care l-a gustat vreodată. Acum că era sătul își luă zborul dar își învățase lecția așa că nu uită să mulțumească pentru masă înainte de a pleca. Era plin de energie și de viață simțind că poate face orice îi trece prin minte. Acel câmp, ținutul unde se autoproclamase rege, era mirific, un ocean de culori și o colecție unică cu cele mai splendide flori. Ce fericit era că zbura și putea admira peisajul de sus. Chiar dacă era rege și avea toată puterea nu ar fi schimbat ceva din ce vedea cu ochii – totul era parcă dinainte aranjat ca să fie pe placul lui. Când nimic nu părea să perturbeze explorarea domeniului său, o umbră întunecă strălucirea soarelui. Se uită în sus și încremeni. O pasăre se îndrepta înspre el cu o viteză năucitoare. Un fior rece, de moarte, îl străbătu pe Rovin… acum nu mai conta nimic, fie trăia, fie murea. Așteptă până când pasărea se apropie de el atât de mult încât aproape că-i putea atinge ciocul, apoi zbură brusc pe sub ea și se ascunse după o floare albastră. Pasărea închise ciocul și se înălță chiar la limită înainte să dea cu capul de pământ. Doar că nu prinsese nimic în cioc. Fiind cu spatele nu văzuse unde se ascunse fluturașul. Nici nu mai întoarse capul să încerce să-l caute. Așa era
vânătoarea, uneori cu succes, alteori cu pagubă și mai era atunci când vânătorul devenea vânat. În natură supraviețuirea este arta temerarilor.
Rovin scăpase cu viață. Încă își simțea inima bătând tare și zborul lui era cam nesigur. Parcă acum se și săturase de acel câmp, vroia să zboare altundeva unde să nu mai fie păsări. Îi părea rău că lasă florile acelea frumoase în urmă dar uneori vine o vreme când până și regii își părăsesc țara dacă se simt în pericol. Așa că își fixă privirea înainte și zbură razant chiar puțin deasupra firelor de iarbă. Ajunse după mult timp la marginea câmpiei. Începea pădurea, primii copaci apăreau ca niște străjeri uriași păzind un portal către o lume întunecoasă. Nicidecum nu avea să intre în pădure, era puțin sinistru pentru Rovin. Se întrebă oare ce fel de rege domnește prin acele locuri. Avea cu siguranță să fie unul neînfricat și cu puteri nemaiîntâlnite – Stăpânul copacilor. Un mic sunet îi întrerupse șirul gândurilor. Se auzi un susur de izvor. Da, urechea nu-l înșela, cu siguranță era apă undeva. Se îndreptă fără șovăială înspre locul de unde venea zgomotul. Avuse dreptate, înaintea lui șerpuia un pârău lat de o palmă. Apa era perfect curată, razele soarelui ce se reflectau în ea o făceau să pară un veșmânt transparent cusut cu fire din aur.

– De ce nu bei apă dacă ți-e sete și doar te uiți la ea? E puțin rece dar habar nu  ai cât e de bună așa, auzi Rovin o voce feminină în spatele lui. Se ridică un metru în aer în zbor și abia apoi se întoarse speriat către interlocutoarea apărută de nicăieri. O văzu și rămase pentru o clipă locului, i se tăiase respirația. Se uita cu ochii mari la un fluture de o frumusețe rară, cu aripile mari, în trei culori toate către mov și îmbinate într-un mod armonios ce trăda perfecțiunea. Există locuri, persoane sau clipe în timp ce sunt atât de extraordinare încât descrierea lor nu poate fi făcută prin simple cuvinte. Acele cuvinte ce le-am folosi ar putea poate să ofere o oarecare imagine
palidă, o copie practic fără valoare a unui original sigilat în inimă și închis în seiful sufletului. Cuvintele ar relata cumva un moment dar niciodată nu ar fi în stare să surprindă magia din spatele lui. Ea poate fi trăită doar de cei prezenți, atunci și acolo. Rovin simți ceva și se cutremură – îl învăluia un sentiment nou și inexplicabil. O căldură plăcută puse stăpânire pe el, era brusc fericit fără să știe de ce și zbură acum în sus și în jos fără măcar să realizeze acest lucru. – Mulțumesc, mulțumesc! repetă el. Pe moment nu putea zice mai mult, nici nu mai încercă, doar s-ar fi făcut de râs. Oare cine era cea care se afla în fața lui? O fi vreo prințesă, gândi. Trebuia să fie, probabil ea era Zâna Apei și al ei era râulețul. Da, de aceea i-a spus că poate să-și astâmpere setea. Ce prințesă de treabă!
– Mă numesc Romina, spuse fluturașul mov. Pari cam pierdut, continuă ea
repede. Oricum îmi pare bine că te-am întâlnit, mă simțeam cam singură, acum urma să străbat câmpul din față, deja văd de aici că e plin de flori încântătoare.
– Numele meu e Rovin, se opri din zburat fluturele și se așeză pe o bucată de
lemn ce era pe jumătate scufundată în apă. Vru să mai spună că este regele florilor de pe câmp și că tot acel ținut este al lui, că a dus lupte înverșunate cu păsări dar lăudăroșenia nu făcea parte din caracterul lui așa că mai bine tăcu.
– Vrei să mergem împreună pe câmp? Sigur mai sunt vreo trei ore de lumină, ne mai putem bucura puțin. Sau tu ai avut alt plan? Poate tocmai de pe câmp vii, așa-i? întrebă puțin descumpănită Romina.

– Sunt păsări pe câmp, este un loc periculos, zise cu glas scăzut Rovin.
– Of, dar sunt flori atât de frumoase, spuse cu deznădejde Romina. Eu am tot
urcat pe firul apei în sus și în afară de iarbă nu am văzut mare lucru.
– Bine, vin cu tine, încuviință cu hotărâre Rovin schimbând și tonul vocii sale. Câmpia este ceva mirific și cu siguranță îți va plăcea. Atâtea flori nu ai fi visat că există, toate sunt diferite, unice și altceva nici nu îți mai poți dori să vezi pe lumea aceasta. Doi fluturi, unul mov și celălalt albastru zburau unul lângă celălalt din când în când întorcându-și capul spre a-și întâlni privirile și atunci o mare liniște punea stăpânire pe sufletele lor. Nu se putea întâmpla nimic fiindcă erau împreună. De se uitau în față se simțeau singuri și se crea un gol în inimă ce trebuia umplut repede și atunci era de ajuns o simplă privire aruncată în lateral pentru ca totul să redevină perfect. Dragostea este precum un foc ce se aprinde brusc și mistuie totul în cale. Este de nestăvilit, de altfel nici nu vrea nimeni să-l oprească. Ea se manifestă sub multe forme și apare până și în cele mai neașteptate locuri. Are puterea de a schimba vieți și a modifica destine. Mântuie sufletele și salvează inimile celor care se rătăcesc pe cărările vieții și nu știu încotro s-o apuce. Dragostea este oricând pregătită să se transforme în iubire profundă și pasiune, mereu pregătită să ia naștere și nicicând gata să se sfârșească. Este o forță creată dinainte de viață, de fapt viața s-a format din dragoste și atunci când murim ea ne poartă sufletul în brațe și-l așează în fața Marelui
Creator. Dragostea este atunci când doi fluturi zboară fericiți uitându-se tot timpul unul la celălalt și pornesc în căutare de flori pe un câmp fermecat și știu că trăiesc doar o zi pe Pământ…
Un om trăiește în medie 28000 de zile. Se număra mai ușor în ani, dar toți anii sunt un fel de o zi mai lungă.

De Rozsnai Zsolt