Viaţa e imprevizibilă

Se întâmplă uneori ca soarta să nu depindă de manifestările intransigente ale unui biet om care își duce viața anevoios umblând pe acest sărman pământ în căutare de frumoasele virtuți ale pietății. Eternitatea i se scurge printre degete asemenea firelor subțiri de nisip. Și timpul nu este aliatul nimănui, dincontră; el pășește înainte fără să mai arunce priviri iertătoare spre casa pe care tocmai o părăsește. Este posibil ca omul acela să scoată tot ce e mai puternic si mai viu din el și să il ofere altuia iar el să nu fie deloc impresionat de faptele lui cele mai desăvârșite. Astfel poate fi cursul lin al destinului: un nesfârșit râu al pasiunilor ori al lucrurilor ermetice. Poate fi acum sau mai târziu un moment în care este ispitit să creadă că decizia lui va schimba veștmântul cu care este acoperită placa existenței sale. Dar poate fi deasemenea, o mare creație utopică a minții umane. Mă refer la simplul fapt că judecata oamenilor ii poate duce la o dezamăgire profundă dacă ei singuri își pecetluiesc viața prin promisiuni și așteptări iluzorii. Efemerul din aceste lucruri poate fi pus într-un litigiu bine conturat si devine defapt mai lung decât s-ar crede și mai dureros dacă se află într-o chestiune gravă. Nu vreau să ma adâncesc în situații care, aprioric, este posibil să nu mi se fi întâmplat niciodată. Dar s-a descoperit cu mult timp în urmă ceva numit empatie, și de când am aflat de această noțiune nu contenesc în a mă educa în miezul ei atrăgător.
„Din momentul în care ne naștem” spune stoicul Seneca „timpul începe să ne ia viața înapoi”. Câtă vreme pășim în această realitate capricioasă, suntem nouă înșine datori ca mai întâi să obținem acele repere ideatice și apoi cele care nu se pot contopi cu noi printr-o singură atingere. Cum am scris câteva rânduri mai sus, timpul ia parte de prea puține ori în aceeași luptă cu noi. De fapt, este foarte comod când stă numai în locul lui privind neputincios cum vremea oamenilor se scurge formând cantități tot mai mici. Și pe lângă toate aceste lucruri ne fură amintiri, momente, fără a ne da șansa de a le mai recupera. Vom deveni noi înșine niște memorii spulberate de iuțimea timpului. Dacă știm cum putem lupta cu el, acesta va deveni mai slab, vulnerabil și, în sfârșit, vom avea curajul de a-i face față și în alte împrejurări. Însă nu e de ajuns. Trebuie să adunăm în această vreme fugitivă cât mai multă avere intelectuală. Se spune ca nu ar trebui să murim înainte de a fi fost înțelepți. Cu toate că la fiecare colț de stradă există cineva care să pună în opoziție veridicitatea acestor vorbe. Pentru ei, timpul rămâne înghețat atâta vreme cât își vor da seama că lumea asta nu a fost creată doar pentru ca noi să o murdărim cu caracterul nostru execrabil, ci pentru a o duce la apogeu printr-o minunată armonie în imperfecțiunea măsurilor.
Am ales cu acuratețe titlul acesui eseu deoarece e de ajuns trei cuvinte pentru a-mi rezuma întreaga teorie a existenței și relativ, a umanității. Deci umanitatea s-a redus la trei cuvinte. Și se poate reduce în continuare:

Viața e imprevizibilă.
Viața e.
Viața.
Poți aspira spre ceva anume cu toată tăria și totuși să nu se întâmple nimic din ceea ce ți-ai creat în minte. Aici se pot regăsi cei care s-au ostenit toată viața lor și care încă nu și-au primit recompensa pentru zilele pierdute. Mă întreb dacă chiar există cineva care să-mi spună cum e viața, altfel decat imprevizibilă. Și nu mă refer la insipida anticipare. Ci la adevărul comprehensibil. Marii intelectuali -făcînd abstracție de la cei care s-au simțit cu totul împliniți- ai vremurilor trecute au reușit să pătrundă metafizic, intr-o altă lume, și totodată să năzuiască profund către ea. Prin asta, iremediabil ei și-au dorit o altă viață pentru că aceea pe care o aveau nu le era pe plac, trăind nefericiți în fragila lor existență.
Însa previzibilul poate fi uneori monoton. Nu ar mai exista fericirea dacă am cunoaște-o dinainte. Iubirea ar sta împotmolită pe axa timpului așteptând să fie iubită. Doar nenorocirile ar înceta de se va găsi cineva să vrea lucrul ăsta. Dumnezeu le-a dat putere oamenilor să stăpânească lumea, însă nu și capacitatea de a cunoaște tainele posteriorității, ci doar să le presupună prin infinita lor cunoaștere. Tocmai din pofida acestui lucru exista anumite probleme inefabile, ca omul să fie într-o continuă mișcare, iară nu mobilizat într-o inerție demoralizatoare.
E un principiu de bază acela că omul se poate mulțumi cu puțin. Dar când vine vorba despre ceea ce se ascunde în mintea sa, neprețuita înțelepciune, nimeni -fără excepție- nu vrea să se dea îndărăt. Așa cum unul dintre rosturile impuse omenirii e acela de se mântui, așa este și acela de a crede în ceva mult mai presus de sine însuși pentru ca omul să nu se simtă vulnerabil în propria solitudine. Și cunoașterea s-a lăsat dorită mereu. Însă ea niciodată nu a urmărit pe nimeni, ci se predă lăsându-se captivă de puterea noastră inepuizabilă de a năzui către ea.
Viața, exact așa cum ne este dată -în memoria geniilor care nu au înțeles sensul ei- a rămas drept cea mai tristă și inextricabilă creație a lui Dumnezeu. Lucian Blaga însuși a renunțat la viață fără să lupte împotriva pornirilor tainice ale existenței, scriind exclusiv despre singurătate. Lăsând la o parte misterele neinteligibile ale poetului veșnic sihastru, un gând mă duce cître ideea lui Friederich Nitzsche care spune: „Nimic nu este adevăr și nimic nu este minciună. Totul depinde de culoarea paharului prin care te uiți.” Da, e foarte evident faptul că putem scoate din creatiile imaginației o altă lume în care să trăim mulțumiți. Bănuiesc ca este nevoie de o mare forță venită direct din lăuntrul nostru pentru a nu viețui în universul omului comun. Totuși, punându-i pe aceștia doi în talerele balanței –înțeleptul și prostul- niciuna nu poate înclina spre a cunoaște sintetic ceea ce se poate numi lumea de dincolo. Poate au fost câteva excepții, însa dacă totul este așa cum spune Nietzsche? Fără adevăruri general valabile, fără minciuni ucigătoare. Atunci care ar mai fi sensul vieții? Dacă omul ar afla de profunzimea acestor cuvinte, încercând sa deducă tot mai mult, s-ar lăsa în voia crudă a sorții, renunțând la orice speranță de existență. Prin urmare, scopurile omenești nu trebuie niciodată sa fie așezate pe ceva cert, ele trebuie să fie asa cum viața este.
La fiecare cuvânt scris în acest eseu m-am gândit neîncetat la titlu, ca nu cumva să divaghez ori să scriu altceva decât ceea ce simt. Și am ajuns la concluzia nelucidă: cum poate scrie cineva care nu cunoaște misterele vieții ceva despre imprevizibil? Nu pot decît să presupun, așa cum mulți alții o fac. Am auzit deseori vorbindu-se despre aceste așa zise taine însă nu sunt sigură dacă oamenii obișnuiți pot ști adevărul care sălășluiesc tăcut în ele. Mă gîndesc că poate nu este imperios necesar să cunoaștem pe deplin aceste lucruri, care ce-i drept, nu ne transformă viața în altceva decât intr-o închisoare a eternității. Nu! Sunt alte filozofii existențiale în care trebuie să pătrundem.

De Gălățanu Alexandra

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)