Vreau viaţă!

Vreau…ba nu, nu vreau. Totuşi, aş vrea…Nu! Ba da, vreau….Dar…tu ai vrea?
Mă pierd adesea în vorbe goale, uitând de gândul iniţial ce-mi venise. Esenţialul
este devorat de către indiferenţa cu care-mi trăiesc viaţa. Deşi inutil, continui să
respir oxigenul acestei lumi însetată după cunoaştere. Oamenii ar sorbi din licoarea
înţelepciunii până ar ajunge la saturaţie. Cât de jalnic! Mor striviţi sub propria
inteligenţă, cu vorbele înţelepte întipărite pe buze. Puritatea le-au fost sfâşiată
de către excesul de dorinţă ce şi-a lăsat amprenta pe suflet, pe minte şi chiar pe
corp. E ca o supradoză de medicamente: le iei crezând că-ţi fac bine, dar te
autodistrugi. Şi pentru ce? Pentru cunoaştere?! Oh, asta s-ar putea numi
sinucidere. Ar trebui să fie un păcat, omul ar trebuie să fie prost! Un lucru doresc
de la viaţă: să mi se deschidă uşile pe rând, nu toate de-o dată. Nu vreau ca mintea
să-mi fie infestată de această deplorabilă dorinţă de mai mult. Nu vreau ca umbra
ispitei să-şi facă loc în sufletul meu. Nu vreau urme de genialitate să îmi bântuie
corpul. Numai cu gândul şi deja simt presiunea exercitată asupra trupului meu, simt
acea plăcere dureroasă, simt speranţele ce sunt gata să ţâşnească dinăuntrul meu,
căutând vise. Nu caut urme de optimism, pentru că sunt conştientă de efectul lor
asupra speranţelor ascunse bine în acea cameră colbuită plină de amintiri dureroase,
ascunse în cufărul “Va fi cândva”, alături de cartea “Speră şi se va întâmpla!”. Nu
caut să ajung sus, iar dacă ajung cu o treaptă mai mult decât e suficient, aştept să
fiu umilită, pentru a cădea şi a-mi găsi un nou scop şi o nouă idee asupra căruia
să-mi manifest toată ura adunată în aceşti ani pe voi, oamenii. Aştept ca un nou
ideal să evadeze din închisoarea “Aşa nu”, pentru a putea să mai avansez încă un
zâmbet, până când lacrimile vor putrezi în curiozitate. Pentru că nu vreau să mă
atingă înţelepciunea de frică să nu mă înec în prea multă profunzime. Vreau să trec
în salturi peste fiecare piedică pusă de viaţă, dar cu frica în sânge, cu gândul că
de după colţ va apărea un domn îmbrăcat în speranţă, care să strănute şi să mă
împroşte cu afecţiune, cu dragostea de cunoaştere. Lasă-mă să îmi câştig singură
cunoştinţele, lasă-mă să adorm cu întrebări la care doar ziua următoare voi putea
găsi răspunsul. Lasă-mă să trăiesc ca om, nu ca un robot căruia i se implantează un
cip, a cărui memorie este îmbibată de cunoştinţe inutile. Nu vreau să aleg între alb
şi negru, nu mă îndrept spre gri, mie-mi place roşul. Dacă viaţa îmi oferă apă sau
suc, eu îi cer ceai. Pentru că drumul cel mai uşor e cel mai greu, pentru că poate
câştigi, dar nu pui în aplicare. Eu leg viaţa la ochi să nu se ia după culoare.
Pentru că vreau să fie oarbă. Vreau să fie surdă, să nu-mi poată auzi bătăile
accelerate ale inimii. Vreau să fie mută, să nu mă poată ispiti…
Vreau viaţă!

De Alexandra

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 3.3/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 3 votes)
Vreau viaţă!, 3.3 out of 10 based on 3 ratings