Dimineaţă. Roua – uscată nu mai spală înăspritele tălpi
şi picioarele, colbuite, crăpate şi pline se sânge
aproape că plâng neputinţa-ne când, mâinile
culeg seminţele şi poamele pământului roşu de atâta încins…
Soarele, parcă nici n-a apus, aşa devreme ne trezeşte
Din somnul nicicând de-ajuns şi, oboseala pe chipuri
Mai palida faţa ne face şi mintea, mai greu să gândească…
Îngenuncheaţi, bătrânii, imploră „îndurarea divină!”
Seminţele, verzi încă, să nu se usuce în poame:
Vlăstarele timpului acesta, într-o continuă călătorie –
Nu mai citesc din Sfânta Scriptură, nici nu mai ştiu să plângă…
Străluce, peste timp haina, cu paiete cusută,
Întreaga suflare fiind la circ sau pe scenă
Şi banii, seminţe ale întunericului, culeg bruma de minte
A bietului român rămas la restrişte…
-Ce fel de seminţe culegem?, întreabă pe bietul ţăran
dumnezeul pământului, acum plin de sine, uitând pe
Dumnezeul Cerului priveghindu-l…
– Rostuite-s Doamne, toate câte sunt!
Lovitura din splină de biciul neputinţei ne-ai dat-o
Mai tare să fim, să-nfruntăm pe mojicii nici apă-n
Bătătura n-aveau – astăzi mari domni!…
Ne vorbesc prin degetele doldora de inele
Şi gâtul ce poartă o cruce al cărui sens
Nu-l cunoaşte…
Şi plânge ţăranul român, flămând, însetat, biciuit
De neputinţă, plânge lacrimile-i sărate ostoind setea
Unui greier ascuns sub o tufă re regina nopţii;
Trezit din somnul morţii începe să cânte:
– Nu plânge, bădie! Dumnezeul nostru-i aice!
Aşteaptă, răbdând ca şi tine, poamele pământului acesta
Să rodească din nou – sămânţa mai este fertilă!…

De Olariu Elena