Românul – bob de grâu!
Românii sunt ca bobul de grâu
Atunci când este aruncat în altă parte.
El moare ca să poată răsări din nou
Și rod s-aducă chiar de e departe.
Așa parcă-i plecarea lor din glie
Căci simțind pericolul dispariției
Si luptând mereu pentru supraviețuire
Au venit aicea (Italia) cu duiumul
Și s-au plantat din nou
Așteptându-și dornici moartea
Ca să răsară ca un nou ecou.
Și-au răsărit cum numai neamul știe
Printre ghimpi și spini și pălămidă,
lăsându-și în pământ plăcerea
și-acomodându-se cu orice vină.
A suferit batjocură și înjosire,
Slugărnicie și munca cea mai joasă
Și toate s-au făcut parcă îngrășăminte
Ca rodul său mai însutit să iasă.
Și a ieșit un pai de rasă rară
Și a crescut cu apele sudorii
A fost udat cu lacrimile dorului de casă.
Și cine spune că românul și-a uitat poporul
Să se facă precum vorba asta de nimica,
Că dacă vii în lan străin ca să-ți culegi odorul
Tu vei vedea din miile de spice aplecate
Că unele-s înalte, cu vârfu-n ceruri,
Și cu rădăcinile înfipte bine-n viitor.
Și-atunci mira-te-vei cum spicele acelea
Crescute-au fost mai bine ca acasă.
Și de primești ca sfat vreunul
El îți va spune bine
De neam, popor și glie
Și lucruri mari mărețe
Ce în hambarul tău, nimeni n-o să te-nvețe.
Atunci vei învăța să fii și patriot
Să știi ce-nseamnă să te-omori de tot,
Să supraviețuiești când toți în jos te-afundă,
Să stai pe-a tale locuri, cînd toți pleacă în fugă,
Să strângi de steag cu dinții, să-ți ții neamul în mână,
Să poți să mori agale, lăsând ceva în urmă.
Un student visător, Motorga Alexandru.