Bătrâneţea, piedică în calea creaţiei?

„Omul, este praf învăluit în fantasme” (Emil Cioran)
Indiferent de ziua când vede lumina zilei, Soarele primenindu-i obrajii lapte-crud,
fiinţa umană, înzestrată cu raţiune – superioară aşadar celorlalte vieţuitoare, prin
binecuvântare divină primeşte şi înţelepciune. Nu inteligenţă însă. Aceasta se
obţine treptat, treptat, ca urmare a muncii intelectuale asidue, muncă ce-l
detaşează de lumescul obişnuit, frământat continuu de existenţa zilei de mâine.
Începând prin a căuta „ce este adevărul”, timpul – poate să fie până la adânci
bătrâneţe, îi oferă posibilitatea de a renaşte din propria cenuşă, nu fără
sacrificii , multe chiar, cunoaşterea nefiind un sac din plastic pe care-l deschizi
să afli adevărul…
Desigur, acolo unde Dumnezeu îi întinde căutătorului palma şi omul reuşeşte să iasă
din mocirlă, acesta devine nemuritor. Spiritualiceşte vorbind. Trupul, chiar şi
lovit de nuiele, nu simte durerea; este ca o primenire binemeritată după ani lungi
de căutări…Că unii ajung în vârful piramidei prin propriile forţei – mai rar, şi-şi
expun punctele de vedere, nu întotdeauna savurate pe deplin, este meritul acestora.
Părerea mea este „Nimic fără Dumnezeu!”, pentru că în cădere, afli susţinere altfel
te vei prăbuşi…
Studiul aprofundat, sărăcia materială şi bogăţia spirituală sunt repere după care să
ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, Bătrâneţea fiind doar o trecere spre încununarea
mult aşteptată. „Praf învăluit în fantasme, omul, chiar şi îmbătrânit înainte de
vreme, cugetă, alergă cu mintea – viteză uluitoare şi cuprinde cât vezi cu ochii:
necuprinsul adică. Înţelepţit de Dumnezeu, cu informaţia acumulată de-a lungul
anilor şi arhivată nu în memoria calculatorului, Omul, la vârsta senectuţii este mai
abil decât cel grăbit să culeagă roadele de la pomul încărcat…
Desigur, un proverb românesc spune că „omul trebuie să înveţe continuu!”. Niciodată
nu le va şti pe toate. Sau dacă afirmă lucru acesta, înseamnă că le-a îngurgitat pe
toate frugal. Din setea de a fi primul şi nu de a se împăca cu sine. Ajuns la
jumătatea lungimii anilor – care ajung, căci „graba ucide”, devine bătrân al
comunităţii, nu în sensul că trebuie înlăturat sau marginalizat; cu o experienţă de
viaţă serioasă, ştie când să se oprească, cum şi la ce nivel să-şi privească
semenul. Nu-l interesează funcţia, banul, sunt momeli trecătoare, ci vrea să-i
îndrume pe ceilalţi să se formeze ca oameni pentru un „mâine” ce este atât de
aproape…
Sfaturile acestora, de multe ori înlăturate – tineri am fost cu toţii, nu înţelepţi
însă, rămân prăfuite în tomuri întregi de hârtie pentru că vai, nu avem vreme să le
parcurgem conţinutul creativ al celor ce vor să scoată din anonimat valorile unui
neam, unei naţii, unor inovaţii, trăiri personale din care să alegem ceea ce ne-ar
putea maturiza pe noi înşine…Nu tot trăitorul acestui pământ are darul de a lăsa
memorii, opere literare, muzicale, sculpturale, murale cum nu tot omul se naşte cu
o frumuseţe fizică angelică. Dar se rezumă doar la aceasta…Bătrînii, înţelepţiţi
de Dumnezeu cu harul Duhului Sfânt, ştiu când să se oprească! Creaţia nu este un
„job” la modă acum; este însăşi trăirea lăuntrică pe care subconştientul îl trimite
s-o aşeze pe hârtie – în cazul nostru calculator, nu ca o refulare ci mai degrabă
ca o eliberare de energie pozitivă.
Produsul, de multe ori greu obţinut – Cartea adică, nu este un viciu ce trebuie
eliminat din viaţa de zi cu zi cum ar fi alcoolul, cafeaua, ţigara – de ce nu iarba
mestecată…. Este cununa vieţii, fruntea, obosită de căutarea adevărului, constată
că acesta era foarte aproape. Nu-l vedea nimeni însă!… este vorba de Iubire.
Iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de semeni. Să laşi de la tine, din puţinul tău să
deguste şi altul. Nu să-i dai toată mâna pentru că dacă „nu-i pui undiţa în mână
şi-i dai peştele prăjit” celui aflat la ananghie, vai şi amar de tine!…
Că arta dintotdeauna a fost desconsiderată – nu aducea profit, acest lucru nu s-a
petrecut pe întreg mapamondul. A existat literatura angajată, unde scriitorii
„peniţau” opere tematică şi erau răsplătiţi cu prisosinţă. Cei care scriau opere
adevărate, rămâneau săracii să-şi lingă rănile pe cum săracul Lazăr din Sfânta
Scriptură. Că au trecut în uitare cei dintâi, nu a fost de vină bătrâneţea.
Nonvaloarea operelor. Dacă în zilele noastre mai există atare specimene? Peşin!
Încasează bănişori frumoşi prin care scot la lumina tiparului opere prin care
denigrează ţara, cultura, istoria, Sfânta Tradiţie şi religia.
Se cred nemuritori! Nu au ajuns la vârsta senectuţii, nu le-au tremurat mâinile şi
picioarele prin „tranşeele vieţii” şi ca atare gândesc prin prisma „contului din
bancă”…
Ceilalţi se zbat, caută portiţe de ieşire din anonimat şi dacă vreun burghez
gentilom lasă să-i curgă din puşculiţa de aur ceva mărunţişuri, scot şi aceştia un
volum, două. De multe ori post-mortem. Pentru că în timpul vieţii eşti un paria…
Cine să înţeleagă, cine să mai înţeleagă rostul culturii, rostuirea lucrurilor de
Dumnezeu aranjate şi cine se mai gândeşte acum la creaţie? Ne scuipăm, ne terfelim
sentimentele abjecte în public, minţim, călcăm în demnitatea celorlalţi – nouă să ne
fie bine, aruncăm la tomberoane valorile naţionale, de multe ori – pentru că s-au
defrişat pădurile, dăm munca sacrifială a scriitorilor la topit. Din lipsă de spaţiu
la muzee. Din lipsă de spaţiu în depozite. Din lipsă de spaţiu în memoria minţii…
Nu aduce venit!, vor spune unii. Şi aşa este: cu ce încântă o publicaţie, de
exemplu, care obţine Marele Trofeu la o Expoziţie Naţională de Reviste, dacă nu
aduce venit? Ce merite îi atribuim celui care munceşte pentru o cauză nobilă şi cum
în recompensăm? O diplomă, acolo, un trofeu minuscul, felicitări de rigoare şi
privirea „chiondorîşă” că s-a trezit şi acesta!…Dar cum? Cu ce finanţare? Graţie
căror suflete nobile vede lumina zilei şi cine stă în spatele acestei truditoare
munci? Nu interesează!
Atunci, eliminăm! Tinerii, apţi, plini de energie, trebuie să-şi spună punctul de
vedere pe care de multe ori nici ei nu-i înţeleg – au acumulat informaţiile de pe
internet, fără să filtreze prin sita înţelepciunii, bătrânii – şi aşa ramoliţi, să
stea acasă pe fotoliu sau în parc pe-o bancă… Să plimbe nepoţii, câinele, câteodată
să citească pe furiş informaţii de-o şchioapă dar fără valoare de pe un „tabloid”.
Se poartă acum.
Să afecteze economia ţării plătind bătrânii pensionari cu un plus de 50 % din pensia
cuvenită creatorului de literatură? Oameni buni, nu se observă oare că se vrea
exterminarea bătrânilor prin lungirea hăăăt a pensionării, ca nu care cumva aceştia
s-o mai şi primească?! Cum să îndrăznim a mai cere suplimentar unele venituri?! Ce
nu este oxigen în natură? Nu este apă de ploaie gratuit oferită de divinitate? Sau
românii au uitat ce în marea uniune socialistă sovietică bătrânii era duşi la
aziluri unde, din motive necunoscute, mureau sucombaţi din cauza unui incendiu
necunoscut!?…
Credeţi că acei bătrâni nu aveau pe nimeni? Nu. Nimănui nu le mai păsa de ei! Ca un
microb „roşu” gheorghedojienesc, aceştia sunt sacrificaţi de chiar odraslele lor
pentru a le fi luată funcţia, statutul, locuinţa, pentru a nu le sta în cale „un
biet bătrân”…
Staţi liniştiţi! Se poartă şi în România noastră dragă…
Cine să contabilizeze valorile naţionale şi, mai ales cine să le recunoască public?!
Se vor „fruncea” toţi, colegii se breaslă, se lovesc sub centură, se denigrează, se
umilesc în lipsă, balanţa înclinând de partea celui care dă mai mult… Editura,
oricare ar fi ea, nu face nimic gratuit: nu are încredere în autor: pe de o parte,
este tânăr şi nu prezintă încredere; pe de cealaltă parte, este la vârsta când nu
ştie nimeni când se termină bateria de la ceasul inimii…şi rămâne cu opera
publicată şi neplătită. Au trecut vremurile lui Beaumarchais şi „vulpile în vie”
s-au înmulţit enorm…
Ce-ar mai fi de spus?!…
Sunt român, scriu de când mă ştiu, nu întotdeauna cele scrise au fost apreciate de
semenii mei (uneori au gândit cu voce tare că trebuiam ucisă din faşă), nu sunt
înţelese cele aşternute in volumele publicate – vai, atât de greu!, sau de multe
ori deranjează… să visez, că tot am 54 de ani, să devin membru al U.S.R. este peste
fire de conceput: trebuie să găseşti un „spate” plătit care să te susţină, să te
afirme, să te recomande… aşa a ajuns breasla scriitoricească. Interesul poară fesul…
Cine nu-l are, rămâne descoperit şi tremură în ploaie. Ploile murdare ale
timpurilor.
Până atunci, dragi cititori, vârstnici sau tineri, ştim: „creaţia cere sacrificiu”
şi Lui Dumnezeu îi place ca oamenii pe care şi-i alege să-i aibă curaţi cu inima…
altfel s-ar prăpădi lumea. Şi ar arde pământul…

De Olariu Elena

Related Blogs

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.2/10 (13 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 9 votes)
Bătrâneţea, piedică în calea creaţiei?, 7.2 out of 10 based on 13 ratings
  • olariu elena

    Fraţilor, întru spirit! am adâncă recunoştinţă pentru domniile-voastre. când afirm lucrul acesta, nu o fac din/cu emfază: efectiv m-am lovit de-a lungul anilor de tot felul de tertipuri care, mulţumesc Lui Dumnezeu, în loc să mă descurajeze, mi-au dat un puternic impuls. de aceea consider că am fost pe deplin înţeleasă, de aceea cred că daca m-aţi votat , a fost pe merit şi nu graţie unor telefoane acolo… întreaga gratitudine! P.S. A scrie nu înseamnă a chinui pisul pe hârtie ci a-ţi plânge sufletul prin vers curat…

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Smile

    Am fost placut invigorat cand, de-a lungul textului, am vazut multe idei pe care le impartasesc.

    Spre final, nu pot sa nu spun ca resimt un sentiment de tristete, un fel de drama a omului binecuvantat cu un pic de creier, fiindca eu insumi am prins dragoste de cunoaste spre finalul sau chiar sfarsitul facultatii.

    E un text superb, adanc si matur care atinge diplomatic niste idei pe cale de disparitie in societatea actuala (creatia de buna calitate, cunoasterea mult diluata de tehnologie, sacrificiul si trecerea timpului)

    Felicitari, am fost miscat, atins si inspirat de mesaj!

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • coca_codreanu

    revin cu mesajul meu de incurajare si apreciere totodata pentru truda doamnei ,,creator de vise,, ELENA OLARIU, rugand-o cu drag sa isi continue drumul spre victoria spiritului ,cu atat mai mult cu cat el e presarat de ,,hopuri,, ……
    si ,stimata doamna , nu uitati ca Valoarea nu sta neaparat in numarul anilor,vorba clasicilor!
    curaj pe mai departe in construirea visului dvs!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • marin toma

    Elena,ai sa constati ca eu,nu reiau citate din cine stie ce mare scriitor, mare ganditor al planetei Pâmânt pe care Dumnezeu nu ne-a lasat drept de proprietate ,ci numai drept de folosinţă.Dar, tocmai acestia care vor sa iasa in faţă, va face ca acasta Planetă să dispară.
    Dar cine are urechi de auzit, nu aude,şi cine are ochi să vadă ,nu vede.!Ce-i de făcut?Să ne unim în gândire, să-i anihilâm pe cei ce cred că fac cinste culturii noastre de 20 de ani postdecembristi! UIta-te la ei cum ne demoleaza marile valori, care le-au servit si lor

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • COCA CODRIANU

    DRAGA MEA COLEGA DE ECHIPA SI DE SPIRIT,FRUNTEA SUS ,CURAJ SI MULTA INCREDERE IN FORTELE PROPRII! NU TREBUIE SA DAM SATISFACTIE DUSMANILOR PRIN LACRIMI,CI SA TRIUMFAM ASUPRA LOR PRIN ZAMBET SI OPTIMISM!
    NUMAI ASA VOM RAMANE VESNIC TINERI,IN GAND SI SPIRIT,INDIFERENT DE CE VOR CREDE CEILALATI!DOAR ASA A NOASTRA VA FI VICTORIA !

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • George Popa

    « Intr-o buna zi voi imbatrani, intr-o buna zi voi muri, intr-o buna zi voi fi data uitarii », spunea Simone de Beauvoir. Iar noi, cei care o cunoastem pe Elena Olariu, intelegem ca nu uitarea biologica, cea care poarta amprenta timpului, o revolta pe autoare ci faptul ca aceasta “uitare” inseamna, de fapt, nepasare. O nepasare care nu tine cont de valoarea creatiei – de orice factura ar fi ea – ci de implicatiile materiale care stau in spatele unei opere. Avem in fata, asadar, o fotografie a momentului actual, un protest (indraznet si pur-realist) indreptat impotriva criteriilor de promovare a (non-)valorilor, promovare ce nu are nimic de-a face (cu exceptia unor cazuri extrem de rare in zilele noastre) cu varsta si calitatea unei creatii. Si aceasta, poate, pentru ca «putini oameni stiu sa fie batrani » (François de la Rochefoucauld) si sa actioneze in virtutea acestui fapt.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Onofrei Iuliana

    Într-o tonalitate dostoievskiană, autoarea afirmă că dacă s-ar sfărâma credinţa în nemurirea sufletului, atunci izvoarele creatiei, ale iubirii ar seca pe loc: ” Desigur, acolo unde Dumnezeu îi întinde căutătorului palma şi omul reuşeşte să iasă din mocirlă, acesta devine nemuritor. Spiritualiceşte vorbind.”
    Limitarea omului în timp este şi preocuparea autoarei care meditează asupra rostului fiinţei noastre în lume. Această situaţie naşte noi întrebări: ce atitudine trebuie să avem în faţa bătrâneţii?
    Acordând atenţie răspunsului pe care şi-l dă scriitoarea, am putea spune că bătrâneţea este etapa încununărilor mult aşteptate, este cununa vieţii. Bătrâneţea este orizontul temporal care se vrea legitimat prin recompensa pentru o cauză nobilă şi nu pentru “câştiguri ieftine”, “nonvaloare”, “încasarea de bănişori frumoşi”, “terfelirea sentimentelor în public, a valorilor naţionale”, “încălcarea demnităţii celorlalţi”, a informaţiei acumulate de pe internet fără a fi filtrată prin sita înţelepciunii. Se întreabă scriitoarea atunci: ” Să afecteze economia ţării bătrânii pensionari cu un plus de 50% din pensia cuvenită creatorului de literatură?”
    Cuprinsă de indignare, dar totodată cu credinţa în suflet, autoarei îi pare curios faptul că valorile naţionale nu mai sunt recunoscute public, neîncrederea este tot mai mare şi “vulpile în vie” s-au înmulţit enorm; în condiţiile acestea creaţia, talentul îşi cer sacrificiul.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Simona Burceanu

    Foarte frumos spus!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Dragan Elena

    Se stie, la varsta senectutii, batranii au format un sfat al inteleptilor dupa care se orienta mentorul unui cult, domnitorul unei tari, de ce nu consiliul local, judetean sau parlamentul din zilele noastre. Ca cel dintai asculta si hotaraste singur apoi, nu inseamna ca el insusi nu invata de la acestia (batranii) ca apoi sa isi asume propria intelepciune.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)