Șovăiesc în fața subtilității slăbiciunii.
N-aș crede în etern
dacă nu mi-ar fi teamă de a mă trezi chiar mâine în neant.
Goliciunea îmi frânge simțurile
prin paradoxul incertitudinii în vid,
implorând eternul să-și dezvăluie planul mârșav
de încifrare între zidurile infinitului,
intuind imaginea doar acelei ființe vulnerabile,
acelui univers sinistru inchegat de lacrimile veșniciei,
acelui drum perfect conturat naiv de agonie.

Ferice de cel ce nu-și caută răspunsul,
ferice de cel căruia eternul nu-i dezvăluie misterul,
ferice de cel ce nu-L imploră să-i rostească: Hic et nunc!
Căci acela nu va cunoaște dezamăgirea ignoranței
creată de ochii minții,
sau poate de egoismul desfrânatului Cronos.

Permite-mi să-ți savurez măreția,
să mă zbat în ignoranță,
să mă îndoiesc de certitudinea veridicității…

Vixit!

De Dascalu Georgiana