Colivia nicicând nu va fi cuib…

Motto: „ Prietenia dezinteresată este arma cea mai puternică împotriva haosului acestui prezent…”

„Vântură, Doamne, pleava lucrărilor noastre cu vântul milostivirii tale” ( din Stihia la Vecernia Duminicii Fiului Risipitor)
Strămutată, doar de dragul celor care-şi vor mutată natura în apartament sau să le cântă în seră, seara, după asfinţitul soarelui, pasărea, până ieri liberă, caută, caută continuu să-şi dureze cuib. Rămasă fără pereche – oamenii nu vor înţelege nicicând rostuirea sufletească a păsărilor, acum îi venise sorocul ouatului. Şi colivia, în afară de vasul cu apă şi cutia cu seminţe nu mai avea decât o bară rece, metalică, de care cu picioruşele ciorchine, se prinse să nu care cumva să se dezechilibreze atunci când aceasta se balansa.
Plasa în care intrase instantaneu în timpul zborului era un fel de sită deasă în care erau prinşi peştii de către pescarii braconieri în timpul nopţilor întunecoase; atunci peştii, dezorientaţi de valurile tulburi ale apelor, se îndreptau care încotro, căzând singuri în capcană.
Acum venise rândul păsărelelor de colivie: braconieri tereştri, găsind un mijloc mulţumitor de venit din vânzarea sticleţilor, s-au şi apucat de treabă. Numai că aceştia, chiar şi prinşi, trebuiau să fie pereche. Nu oricine avea şansa de a le înţelege graiul, nu oricine le studiase viaţa, modul de existenţă şi de înmulţire şi nici cuibul acestora nu era într-o colivie din sârmă oţelită…Scorbura din tei, trecut de cincizeci de ani sau nuc a căror cepi, ca nişte răni, putreziră încet, încet, era un mijloc propice de amenajarea cuibului pentru familia de sticlete; unde mai pui că se şi hrăneau cu vermişorii şi minusculele insectele de sub coaja sfărâmată pic cu pic, mai târziu fiind folosită ca aşternut pentru estomparea zgomotelor la puişori. Iar pentru căldură, fire de iarbă uscată, cimbrişor sălbatic şi petale de cicoare înflorită.
Colivia nu va fi niciodată cuib. Singur, sticletele femelă, îşi adună forţele încercând să rupă cu pliscul o bucată din sârma oţelită. Mult mai rezistentă decât s-ar fi aşteptat, din urma efortului depus scăpă un ouşor drept în vasul cu apă. Din impactul cu fundul vasului acesta se sparse, apa îngălbenindu-se… Sughiţul de plâns al sticletelui se transformă într-un strigăt strident pe care nimeni, nimeni nu-l auzea. Şi nici înţelege…
Se aşeză cu picioruşele pe marginea vasului plin cu apă tulbure; nu-şi mai vedea chipul în limpezimea dinainte şi nici sfâşietoarea durere n-avea cui o spune…Colivia nu-i va fi niciodată cuib…Şi nici din ouăle sale nu voi ieşi puişori!…
Stăpânul, Atoateştiutor însă, nu lăsă disperarea micuţei să-i curme viaţa pentru că spre seară, Irinuca, fetiţa-prinţesă de la castel, îşi invită prietena să-i arate darul primit „de la tati” de ziua ei şi cum o ştia pe prietena sa, Celestina, oarecum mai modestă dar „enciclopedie” la biologie, să-i spună ce fel de pasăre poate fi aceasta cu penaj atât de deosebit şi de ce era atât de speriată? Doar este pasăre de colivie!… „Lui tati îi plăcuse mult penajul; voise altceva pentru prinţesă şi o cumpărase fără să întrebe ce soi este şi dacă are cumva un nume…”
– Irinuca, spuse fetiţa de cum o văzuse, aceasta nu-i pasăre de colivie…!
– Imposibil!! A fost cumpărată de la un ambulant din piaţă! Cum să nu fie de colivie?!
Uite şi tu, Celestina, cât este de mică şi ce penaj deosebit are!…Numai că este foarte speriată… De parcă n-a mai văzut oameni în jur…
– Aşa şi este! Aceasta este o pasăre care trăieşte în singurătatea codrului, având tovarăş de prietenie cântecul mierlei şi trilul privighetorilor. Acesta este, este…şi, punându-şi amândouă mâinile la frunte încercă să-şi amintească ce specie de pasăre şi cum se numea aceasta din colivie…Deodată, zărindu-i penajul împestriţat, exclamă:
– Acum ştiu! Este un sticlete! Este un sticlete! Dar, cum şi cine l-a pus în colivie?!…
– Haide, Celestina, să fim serioase! Noi fi eu enciclopedie, ştiu că nu-i papagal, dar nici sticlete nu-i…
Cum nici una nu cedă în privinţa rasei păsărelei din colivie, deodată amândouă amuţiră: ca un cunoscător al limbajului omenesc, aceasta, iţiindu-se, le asculta pe fete. Cine ştie, auzindu-şi numele strigat – sticlete, în sinea-i crezu că poate o vor elibera.
– Stai, Celestina! Nu este sălbatecă! Nu vezi că ne ascultă?… Noi suntem străini pentru ea, de aceea nu-şi află locul…
– Eu, continuă cealaltă, cred c-ar trebui s-o eliberăm! Priveşte la oul spart din vasul cu apă! Este obişnuită cu viaţa liberă unde-şi are cuibul în scorbura vreunui copac. Cu siguranţă, are şi pereche; poate de aceea şi se tot zbate în ghearele acestei colivii metalice….
Şi după ce-o mai observă o bucată de vreme, continuă:
– Ce-ar fi s-o eliberăm! Îi spui tatălui tău adevărul: nu este pasăre de colivie şi colivia nu-i va fi niciodată cuib sticletelui…
– Vezi tu, continuă Irinuca mai puţin sigură pe ea, tati a dat o mulţime de bani pe ea…Cum s-o eliberez?
– Este şi acesta un răspuns; imaginează-ţi însă că tu însuţi ai fi într-o colivie de acest soi şi că, fiind răpită de braconieri ai fost vândută unui ambulatoriu de câştiguri rapide ce n-a ţinut deloc seama de plânsul sufletului tău…N-ar fi o minune cerească să te elibereze, fie el şi un necunoscut?!…
„- Oare, gândi Irinuca, nu era mai bine dacă n-o aduceam să-i arăt pasărea? O fi invidioasă pe mine…Ce-i voi spune lui tati dac-o eliberez…?!” După care reluă discuţia:
-Uite cum facem! Mergem cu colivia, îi spunem lui tati ce-i şi cum după care el singur are să hotărască…
– Adică, o întrerupse Celestina, să faci un bine trebuie numaidecât să trâmbiţezi în stânga şi în dreapta?!…Oare nu cumva tu însuţi te afli într-o colivie, Irina? Cea a părinţilor tăi! Nu cumva eşti precum boţul de aur care stă în vârful palatului de cleştar şi mănânci numai ce ţi se pune pe tavă!?…
Văzând-o întristându-se, se apropie şi îmbrăţişând-o continuă:
– Irinuca, să poţi să înfrunţi obstacolele vieţii trebuie să spui adevărul! Să înfrunţi cu curaj nedreptăţile altora şi să întorci lucrurile aşa cum au fost şi să iubeşti necondiţionat!…Trebuie, aşadar, să ducem pasărea în piaţă, acolo de unde a cumpărat-o tăticul tău şi să-i dăm drumul…Ce va fi de ea după aceea…Dumnezeu cu mila…!
xxx
În toată această vreme, sticletele, cu urechiuşele ciulite, asculta interesantul dialog al celor două prietene, aşteptând să vadă ce întorsătură avea să-i aducă destinul, atunci când se prinsese în plasa braconierului, lăsase în cuibul din scorbură trei ouşoare acoperite cu pene şi puf smulte de pe corpul ei minuscul, gândul fiindu-i să-şi potolească un pic trupul cuprins de arşiţă; nu peste multă vreme avea să vină vremea clocitului şi atunci îi va aduce mâncare şi apă în plisc sticletele soţ.
Dar mai avea de făcut două-trei ouă şi de-abia atunci începea acest răsfăţ…
„-Acum, îşi zise, numai de-ar hotărî fetele astea să mă elibereze cât mai degrabă!… Drumul îl cunosc şi cu ochii închişi şi ouăle, nu cred să se fi răcit…”
Şi tot gândindu-se, şi tot ascultându-le pe Irinuca şi Celestina, deodată îşi zări chipul în oglinda apei pe al cărei fund de vas se depuse un fel de mucilagiu nisipos-cleios al oului său spart. Un fior îi străbătu trupşorul firav, agitându-se şi ţipând de mama focului…”A mai pierdut un puişor…! Şi anul trecut, cucul îi aruncase două din ouăle depuse, fiind nevoită după aceea să-şi dureze alt cuib…Iar acum, altă năpastă! Ea însăşi căzuse victimă braconierilor….”
Fetele observând agitaţia păsărelei din colivie, amuţiră:
– Oare ne cunoaşte gândurile, zise Irinuca.
– Desigur, răspunse Celestina. Păsările, animalele chiar, deţin un al şaselea simţ, pe care noi, oamenii l-am pierdut din păcate; de aceea simt pericolele din natură, cataclismele, vremea rea, adică ploaie sau secetă, ca şi mâna abraşă a omului… Numai că fiind minuscule, nu ştiu să se apere, cad victime chiar, de multe ori pierzându-şi viaţa. Vezi, tu, Irinuca, s-ar putea ca această pasăre să aibă ouă, chiar pui pe undeva; de aceea se zbate şi ţipă…
Şi după un moment de tăcere, continuă:
– Haide, calcă-ţi pe inimă şi dă-i drumul!! Are nevoie de prietenia noastră…
Privind lung la colivie Irinuca încet, timid parcă, se apropie de portiţa acesteia, cu gând s-o deschidă.
– Stai, ce faci! o întrerupse cealaltă.
– Păi, nu tu spuneai c-ar fi mai bine s-o eliberăm! Că nu este pasăre de colivie ci doar un sticlete?! Acum, ce-ţi veni!…
– Desigur, îi vom da drumul! Dar nu aici, în cameră. Nu se va putea orienta să iasă dintr-o cameră închisă,. Mai ales că o vreme a fost ostatecă.
– …atunci? întrebă Irinuca
– Mai întâi, scoatem colivia afară, după care vei deschide portiţa, lăsând-o singură să iasă. În această vreme, noi , de la distanţă vom observa-o. Să vedem dacă-şi va şti traiectoria…
Irinuca, cu strângere de mână parcă, prinse mânerul coliviei şi, urmată de Celestina, ieşiră. Aici, aşezând-o pe masa din grădină, deschise cu grijă uşiţa din sârmă oţelită după care se îndepărtă. Aşezându-se amândouă pe un şezlong, priviră atente spre sticlete.
xxx
Nevenindu-i să creadă că între oameni mai găseşti şi suflete alese, sticletele, privind în stânga şi în dreapta curţii sale provizorii, făcu câţiva paşi spre portiţă: fiind cald şi linişte afară, aceasta rămase aşa cum o lăsase fata. Se aşeză mai întâi pe tocul acestei uşiţi improvizate; nu-i venea să creadă că este liberă!
Se mai învârti un pic prin colivie, se mai balansă pe sârma pusă drept ramură de copac, îi simţi răceala de sub picioruşele ei şi aşa mici şi înroşite de cum se tot zbătuse să se elibereze, când deodată zări apa din vas: tulbure acum, aceasta îi aminti de oul scăpat fără voia ei şi, nici una, nici două, zbârrr! Afară.
-În sfârşit, liberă! îşi zise. Dar picioruşele, mai mult amorţite o săgetară până în vârful unghiilor şi fu nevoită se să aşeze pe cea dintâi ramură de copac. Aici, îşi ciuguli o bună bucată de vreme penele curcubitacee după care ridicându-şi căpşorul din care doi ochi mici, mici, te săgetau, le zări pe cele două fete.
– Trebuie să le mulţumesc! gândi. Scuturându-se şi ciripind piţigăiat, îşi luă având, îndreptându-se spre şezlong. Le privi pe amândouă deopotrivă după care, mai ciripi un pic, făcând câteva rotocoale în jurul acestora, după care, înarmată şi liberă tăie zarea în pieziş, zburând către înălţimi. O sete sufocantă îi usca gâtlejul minuscul dar trebuia să ajungă la cuibul care nu era la doi paşi; mai mult, simţi că nu peste multă vreme are să facă un nou ouşor, Atotputernicul voind să-i bucure sufletul cu viţa nouă pe care o va da în cuibul pe care şi-l va dura singură…Dacă nu-şi va găsi perechea. Oricum tot era mai bine decât în colivia care niciodată nu-i va fi cuib…

De Elena Olariu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.4/10 (12 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 11 votes)
Colivia nicicând nu va fi cuib…, 8.4 out of 10 based on 12 ratings
  • olariu elena

    Stimati cititori ai articolului Colivia…, sincer vorbind, nu am stiut ca atare articol va place cititorului, fiecare avand a transmite un mesaj de incurajare dar si articolul in sine sa aiba efect pozitiv asupra cititorului. Ce sa spun, parerea domniilor/voastre ma incurajeaza si ma obliga sa scriu cu sufletul, sa nu dezamagesc cititorul, indiferent de varsta si stare sociala. Va multumesc!!!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • dana burdia

    Da,intr adevar colivia nu e acasa. E o afirmatie care ar trebui sa alerteze pe multi care traind prea mult intr-o colivie au ajuns sa o considere ACASA. Numai ajutorul divin poate ajuta “sticletele” sa-si constientizeze colivia.Fara acest ajutor ramai o pasare trista leganandu te pe bara rece a coliviei tale.Mult succes doamna Elena ,mai scrieti ca sa mai avem teme de reflectie si…reflexie.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Dura Noria

    Ma inclin inca o data in fata talentului dumneavoastra.Inca o data tresar de emotii in fata acestui har pe care il posedati si sunt mandra pana in strafundul suflutului ca am avut onoarea sa va cunosc personal in calitate de mentor, dascal si artist desavarsit. Un asemenea talent nu poate veni decat de la un suflet atat de pur, o inima incarcata cu bunatate, si un caracter ireprosabil. Nu pot sa va doresc decat sanatate si ca Dumnezeu sa-i lumineze pe cititori sa aprecieze intreaga dumeavoastra arta la adevaratul ei nivelu.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • constantin dascalu

    Iti doresc mult succes si lupta ca vei avea munai de castigat.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Maria Dascalu

    Pornind de la motto-ul acestui articol
    „Prietenia dezinteresată este arma cea mai puternică împotriva haosului acestui prezent” aş spune cu o oarecare certitudine că în ziua de astăzi astfel de prietenii nu mai există, sau dacă există sunt foarte rare. Prietenia omului nu este sinceră, ea având sau ascunzând un anumit interes.
    La o lectură atentă se poate observa tenta moralizatoare a acestui articol şi anume lipsa libertăţii sufletului omenesc. Omul este prins într-o serie de întâmplări indiferent de voinţă iar pentru a scăpa trebuie să facă sacrificii dramatice care dovedesc forţa destinului şi limita libertăţii umane.
    Dacă noi, oamenii, am avea puterea de a-i face pe alţii să se deschidă în faţa noastră şi dacă am fi doritori să auzim glasul sufletului celuilalt, probabil am reuşi să fim mai puternici împotriva haosului acestui prezent . Păcat că pe noi ne interesează să ne spunem noi problemele, iar pe cel de lângă noi nu-l mai ascultăm.
    A fi liber înseamnă a aspira la ceea ce omul poate realiza în viaţă.
    Mult succes doamnei Elena Olariu şi îi mulţumim pentru autenticitatea scrisului său!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Dana

    Este o poveste extraordinara! Aparent o istorioara simpla care se adreseaza celor mici, “ Colivia nicicând nu va fi cuib… ” contine o morala demna de luat in seama mai ales de noi, oamenii maturi: de foarte multe ori ne lasam prinsi in “colivii” care pot insemna grijile fara rost pe care ni le facem in viata, uitand astfel ce este cu adevarat important. Chiar daca suntem prinsi fara voia noastra, trebuie sa avem puterea de a spera ca cineva ne va elibera -caci cu siguranta se va intampla…- , noi trebuie numai sa vrem sa vrem sa vedem acest lucru. Va multumesc ca am ocazia sa citesc si sa recitesc acest articol si sper ca si pe cele care vor urma.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Onofrei Iuliana

    Simplitatea aparentă a conţinutului acestei povestiri, care schiţează un episod banal din viaţa unui sticlete, pot induce în eroare.
    Prin fineţea observaţiei aplecate spre lumea păsărilor şi prin intuiţia în care se luminează adâncul sufletului omenesc ca într-o strălucire de moment, această povestioară cu tâlc, “Colivia nicicând nu va fi cuib…”, deschide drum atât normei etice- prietenia ca valoare morală, cât şi poetei care, prin simbolul păsării- sticletelui, traduce sugestiv cititorului elevaţia spirituală.
    Pornind de la ideea că sticletele trăieşte în cuplu, autoarea vede în simbolismul acestei păsări o armonie iniţială. Cuibul păsării, ascuns în “scorbura din tei”, acest refugiu cvasiinaccesibil, semnifică reprezentarea Paradisului, locul suprem de şedere, unde sufletul nu are acces decât în măsura în care reuşeşte să zboare până acolo.
    Astfel metafora coliviei, în care este captiv sticletele, este menită să sugereze lipsa fatală de libertate a sufletului omenesc; temniţa în care se zbate sufletul omului, în încercarea lui de a-şi rezolva greutăţile, de a se confrunta cu diverse feluri de constrângeri, de a dispune de libertate, de a-şi depăşi stările contradictorii, de a-şi învinge neputinţa.
    Sticletele, simbol al răbdării şi fecundităţii, stârneşte curiozitatea prin felul în care îşi “durează” cuibul: “Scorbura din tei era un mijloc propice de amenajarea cuibului pentru familia de sticlete (…) fiind folosită ca aşternut pentru estomparea zgomotelor la puişori “, “pentru căldură, sticletele aduce fire de iarbă uscată, cimbrişor sălbatic şi petale de cicoare înflorită.”
    Sticletele devine, astfel, un simbol de fecunditate, un mod de viaţă, năzuinţa spre dimensiunea morală- înfrângerea unor tainice aspiraţii: “sete sufocantă îi usca gâtlejul minuscul dar trebuia să ajungă la cuib…”, “oul scăpat fără voi ei”.
    Autoarea reuşeşte să redea copleşitoarea suferinţă, aproape omenească a pasării, deoarece a fost capturată într-o colivie şi că un ou s-a zdrobit şi totodată să sublinieze, recurgând la simbolismul sticletelui, dragostea faţă de copii,: “se aşeză cu picioruşele pe marginea vasului plin cu apă tulbure; nu-şi mai vedea chipul în limpezimea dinainte şi nici sfâşietoarea durere n-avea cui o spune…Colivia nu-i va fi niciodată cuib…Şi nici din ouăle sale nu voi ieşi puişori!…”

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • COCA CODRIANU

    citesc din nou cu multa placere scrisul doamnei Elena Olariu si ma intreb ,ca de atatea ori de cand o stiu, de unde isi trage seva creatiei atat de roditoare….si imi raspund : din viata,din viata proprie ,traita real si plenar, din experientele bune si rele pe care le-a trait cu adevarat….si iarasi ma inclin in fata curajului si a tenacitatii pe car le reprezinta cu fiecare cuvant scris,si nu contrafacut….tot respectul meu pentru o adevarata Doamna a scrisului moldav , care isi daruieste sufletul putin cate putin ,cu fiecare litera ce o asterne pe hartie si cu fiece vorba de duh ce o seamana spre Lume….sa dea bunul Dumnezeu sanatate ,curaj si har in continuare penitei si graiului dvs scriitoricesc,stimata Doamna! si sa nu uitati ca prietenii va sunt alaturi si in vremuri bune,dar mai ales in vremuri de restriste!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Ne este dor de ACASA! Colivia in care traim acum nicicand nu ne va fi cuib… Multumim Elena, te citim si te recitim cu mult drag in minutele noastre libere.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • claudiu

    am citit cu atentie acest articol cu toate că nu iubesc literatura neapărat. Ce sa spun: interesant! Mai cu seama dorinţa uneia din cele două fetiţe care simte pe propria piele lipsa banului ceea ce-i îngrădeşte într-un fel libertatea şi-i anihilează oarecum dorinţele. Aceasta o faci în schimb mai sensibilă, mai apropiate de vieţuitoare, cunoscând îndeaproape toate speciile de păsări, modul lor de viaţă şi, de ce nu, povestirea ar putea fi o parabola a meschinăriei din zilele noastre “colorată” în aşa fel încât omul zilelor acestea să nu mai priceapă nimic. Trebuie citit mai amplu articolul şi opinat de un cunoscător de carte…

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      sunt si cunoscatori ai scolii vietii care pot emite opinii chiar mai pertinente decat cunoscatorii de carte atunci cand vine vorba de experienta de viata

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Smile

    La inceput, cand am inceput sa citesc am crezut ca e o drama a necuvantatoarelor.

    Aproape de final realizez ca e o poveste si o lectie de viata superba si plina de optimism.

    Toate ca toate dar acest pasaj: “să poţi să înfrunţi obstacolele vieţii trebuie să spui adevărul! Să înfrunţi cu curaj nedreptăţile altora şi să întorci lucrurile aşa cum au fost şi să iubeşti necondiţionat!”, este, in opinia mea, apogeul intregii creatii si m-a facut sa-mi dau seama ca esti un om extraordinar Elena.

    Multumesc ca mi-ai adus aminte de ce uitasem!

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)