Schemă de film american…

Eroul: poate fi un poliţist – de obicei al dracului de bun, însă cu ceva probleme cu şefii – sau un infractor nevinovat – ori a omorât ca să-şi salveze familia ori i se pune în seamă un delict pe care nu l-a săvârşit – oricum, e un singuratic, are o personalitate foarte puternică, ceva vicii nevinovate, mai mult simpatice (fumează mult, bea – ori a băut mult, s-a lăsat, însă prins în vârtejul evenimentelor pe care le prezintă filmul se apucă din nou). De obicei a fost însurat, dar a fost părăsit, sau soţia i-a murit într-un accident ori altceva, oricum, un eveniment l-a marcat profund, l-a făcut un însingurat care nu mai crede în oameni dar crede în valorile morale deşi cei din jur nu-l văd aşa (nici nu-i lasă să vadă, pentru că nu vrea să i se ştie adevărata faţă).

Numele: John sau Bill sau Frank – trebuie neapărat să fie un nume simplu şi mai cu seamă foarte răspândit, astfel încât să coincidă cu al cât mai multor (tele)spectatori care urmăresc filmul cu popcornul la gură, refulându-şi existenţele banale cu fantazii de capă şi spadă – are să vadă toată lumea de ce-i în stare Jake, are să vadă şi Mary, care îşi pune bigudiuri în faţa mea sau pur şi simplu nu mă bagă în seamă pe mine, pe care mă aşteaptă cu nerăbdare, fremătânde, curbele voluptoase ale blondei de pe ecran, are să vadă şi şeful de la service-ul unde lucrez că greşeşte când îmi face scandal că n-am vulcanizat ca lumea cauciucurile rablei băcanului, ca şi cum talentele mele nemaipomenite, incomensurabile (deşi ascunse, încă) trebuie irosite pe vulcanizări şi calibrări de rable!

Dintr-odată, în cursul monoton al vieţii sale intervine ceva: dă peste un secret cutremurător, e martor la ceva la care n-ar trebui să fie, în fine, ceva, ce mai! şi se trezeşte pe cap fie cu o gaşcă de mafioţi, fie de poliţişti corupţi (oare există şi necorupţi???) (eventual agenţi F.B.I. sau C.I.A., dar la fel de corupţi), agenţi K.G.B., extratereştri care vor să distrugă lumea sau cel puţin să pună stăpânire pe ea sau oameni ori roboţi veniţi din viitor ca să schimbe cursul istoriei sau ca să-l împiedice să se schimbe… Dar asta n-are nici o importanţă, e ca într-o reţetă a restaurantului din colţ… cum care restaurant?! Restaurantul de la colţul uliţei principale din Afumaţii din Deal, sau de la colţul străzii Sapienţei ori Patienţii dintr-un cartier ieşean, clujan, bucureştean, sau de la colţul unei X Street  sau Strasse sau Rue cumva ori La Strada altcumva; important e că dacă lipseşte parmezanul pentru pizza sau paste, poţi pune şi telemea, ce dracu’!, proştii oricum nu vede! Dar cum spuneam, monotonul curs al vieţii eroului nostru e vălmăşit de-o bombă care-i aruncă în aer automobilul jerpelit sau garsoniera în care ciorapii murdari stau în chiuvetă, lucrurile sunt azvârlite unde se nimereşte – garsoniera lui unde nimeni în afară de el nu mai călcase de mult… Mare pagubă! – o să spuneţi, o bombă nu-i putea răvăşi mai mult lucrurile. Da, dar chestia e că doar întâmplător el scapă să nu fie împrăştiat asemenea ciorapilor, chiloţilor şi sticlelor din garsonieră… De regulă al şaselea (al zecelea?) simţ îl avertizează – puţin cam târziu, e drept, totuşi la timp! – zboară prin geam şi scapă – plin de funingine şi cu unele răni nu foarte grave, foarte necesare pentru a-i fi ulterior îngrijite de o femeie frumoasă, pe care, atât de întâmplător! o întâlneşte după dezastru… Rămas pe drumuri, plin de sânge, trebuie să se îndepărteze cât mai repede pe moment, şi doar nu poate lua metroul, tramvaiul sau un taxi în halul în care arată; şi-atunci sare în prima maşină oprită la stop, unde, ce naiba! nu vă aşteptaţi sa fie nici o babă, nici un banal vânzător de electrocasnice sau vreun poştaş, nu! Soarta nu-i atât de legată la ochi precum Justiţia, şi-i scoate-n cale o fiinţă cu nişte curbe periculoase, cu părul blond ca mierea şi ochii verzi ca de pisică, fata de care tocmai pomenisem în visul diurn al lui Jake (variante: brunetă, roşcată sau ce se mai nimereşte prin patul producătorului ori al regizorului). Fata – nu-i aşa – e supărată rău, crede că-i un răufăcător care o răpeşte şi poate că vrea s-o violeze, totuşi spiritul samaritean o face să-i oblojească rănile, să-i şteargă arsurile cu whisky (oare există casă americană fără whisky? După filmele lor s-ar părea că nu!), îi dă să şi bea un pahar când îi scoate aşchiile sau cioburile din musculatura pe care obligatoriu trebuie să şi-o arate – şi ce bine a prins bomba pentru a ajunge într-o ipostază atât de intimă cu o femeie pe care abia a cunoscut-o! – el  se strâmbă, eventual scoate şi unele “aah!”-uri şi “oooh”-uri, dar cu măsură (oare de ce nu li se dă şi femeilor whisky la naştere? poate n-ar mai ţipa şi geme) – şi-n timpul ăsta micuţii neutroni – pardon, neuroni – se agită ca nebunii dar cu folos şi-ncep să-l pună pe eroul nostru pe drumul cel bun. Eh bien, mes amies, îşi aduce aminte că – singuratic-singuratic, dar are totuşi un prieten credincios care de regulă locuieşte într-o rulotă sau un subsol, ceva, deşi talentele l-ar îndreptăţi la o vilă în Primăverii – scuze! m-am prostit, în Myfair sau în Bel Air – oricum, la el găseşte nu doar adăpost ci şi un important sprijin: de regulă tipul e un vrăjitor al tastaturii care poate sparge cele mai impenetrabile parole (poate fi totuşi un arhivar de la poliţie care deţine date secrete, sau un mic infractor-turnător care ştie tot ce mişcă în strasse, oricum, e inevitabil mic şi sfrijit, cu ochelari ca fundul sticlelor de spumos. După ce-l pune pe eroul nostru pe drumul cel bun, eroul pleacă şi răii îl descoperă cumva pe sfrijit şi-i fac felul. Adio vilă în Bel Air! Dar rolul tău e terminat şi nimic nu se obţine pe gratis, atâta tot că-i de preferat să plătească altul. După ce l-ai pus pe urmele bandiţilor (poliţiştilor corupţi sau vezi variante), i-ai pus la dispoziţie şi scuterul tău amărât ca să se poată deplasa. Sit tibi terra levis, old man! Bine că ai scăpat de această Vale a Plângerilor, nu mai avem nevoie de tine. Acum trebuie să ne focalizăm privirile asupra femeii frumoase, care, deşi încă puţin ostilă şi neîncrezătoare (dar bandiţii sunt lipsiţi de subtilitate şi nu văd amănuntele, poate de asta văd mai bine şi mai departe ca noi şi ştiu că deja s-a îndrăgostit de John – cum spuneam, să revenim la blondă – şi mai dă-le încolo de paranteze la tot pasul, că mă faci să mă încurc! Deci, cum spuneam, proştii de bandiţi lipsiţi de subtilitate dar înzestraţi cu clarviziune o descoperă cumva pe blondă, o iau prizonieră şi-i cer lui John în schimbul ei discheta, sau valiza cu droguri, sau planurile secrete ori mostrele sau ce-o mai fi; dă şi mie ceva, nene, de nu, schimb a ta coroană… nu, nu, asta-i din altă parte; de nu, schimb curbele ei fatale în nişte zig-zaguri letale. Bineînţeles, întâlnirea are loc, nu-i aşa, într-o fabrică dezafectată dar cu utilajele sub tensiune; după câteva răsturnări spectaculoase de situaţie care ne ţin cu sufletul în pioneze, John îi face varză pe răi, o salvează pe blondă, din nou rănit, plecă sprijinit de ea, şontâc-şontâc, dar învingător şi în posesia premiului (bineînţeles, nu mă refer la cărticelele pe care le luam noi la şcoală, ci la blonda îmblânzită). Şi-am încălecat…

 

O mică observaţie: eroul e de obicei alb, corupţii sunt obligatoriu albi, nici graşi, nici slabi, nici infirmi, ca să nu sară în sus vreo organizaţie a graşilor sau slabilor sau una antirasistă. Între cei buni, abundă negrii; dacă prinre ei mai există infractori, au fost împinşi pe calea fărădelegii de către societete, ei au un fond minunat, nepus în valoare, cam ca ţiganii noştri. Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de rasism sau de altceva, mai aveţi puţintică răbdare: cu prima ocazie o să reluăm subiectul.

La ce bun descrierea unui gen de film făcut pe bandă rulantă? Păi, să vedeţi!

Nu de mult a poposit pe verzile pajişti ale Otopeniului, Condoleezza Rice, nu ca să se intereseze de culturile de orez din România, ci ca să implementeze – vorba premierului cu pulover dar fără gât – stabilirea de baze militare yankee-e pe minunatele noastre plaiuri.

E bine. În sfârşit, vin! Or să-şi lase o parte din dolari aici, pentru hotdogi şi beri, pentru schimbul de fluide cu băştinaşele. Când or să mai calce pe cineva cu gipanul, poate îşi vor regla ţinta mai bine şi-or să-l nimerească pe Guţă sau pe Vijelie; iar când vor vâna bătrâni, poate o vor nimeri pe Bunicuţa în loc de-o babă oarecare. Oricum, România a devenit prietena Americii!!! Ce mândri ne putem simţi! Eroul cel mare şi puternic, heart breaker-ul mondial, catadicseşte să ne bage în seamă! E o onoare până şi să ştie că existăm, dar să fim şi prieteni! Merită să facem orice pentru a-i fi pe plac… E drept că ei ştiu că avem capitala când la Budapesta, când la Sofia, că suntem slavi sau poate indieni. E adevărat că va trebui şi să cumpărăm avioanele depăşite, tancurile uzate, pulpele de pui – două kile bucata. În schimb ei ne vor apăra de irakieni şi iranieni, de afgani, de coreeni şi cubanezi, care abia aşteptau să se năpustească, asemeni hunilor, turcilor sau tătarilor de odinioară asupra noastră. Ne vor apăra presupun la fel de bine cum l-a apărat şi John pe sfrijitul din film, care o ia pe cocoaşă, are parte de o moarte lipsită de glorie, sfrijitul de care şi uităm când îl vedem pe John puţin şifonat însă victorios şi cu premiul sub braţ! La naiba! Câştigătorul ia tot! Sau?…

În nenumăratele şi dezorganizatele mele lecturi am întâlnit o poveste, nu mai ştiu la ce autor, nici dacă era englezească sau franţuzească, însă era cu siguranţă europeană, şi nu americană. Nu spun că toţi americanii sunt proşti sau că toate filmele lor sunt de doi cenţi; am văzut filme americane superbe, au şi scriitori minunaţi, au oameni de ştiinţă super şi nu numai importaţi de la ţările sărace, după cum nici noi nu avem doar ilieşti şi năstaşi şi văcăroi sau copii minuni şi zăvorance. Doar că majoritatea americanilor, ca şi a românilor sau a nemţilor sau a oricărei naţii, sunt pe măsura filmelor de genul ăsta, şi cei pe care-i aleg sunt asemenea lor după ce facem operaţia de ridicare la cub.

Un oarecare, să-i zicem Nick, se străduia din greu dar fără prea mare succes – ba, ca să fiu sincer: fără nici urmă de succes – să-şi îmbunătăţească PIB-ul personal. Era însurat cu fata pe care-o iubea, avea o dulceaţă de junior, muncea de dimineaţa până seara (You know I work all day to get you money to buy you things…) dar nimic nu se alegea de munca lui, cum se întâmplă întotdeauna fraierilor care muncesc; şi-atunci apare un înger, sau un demon, sau ce-o fi fost! Oricum, avea aripi, dar penele habar n-am dacă-i erau albe sau negre sau or fi fost pestriţe, pentru că până şi demonii şi îngerii au început să se amestece între ei în lumea asta modernă, spre deosebire de sexe, care tind să “aglutineze”, ca să nu ne mai înmulţim ca… hai să zicem iepurii, că doar nu-s! Dar mă pierd în amănunte. Nick al nostru nu voia la început să fie neapărat bogat, voia însă să se simtă “acoperit”, ca să zic aşa; şi face banalul pact cu diavolul (ori cu îngerul?). Nu, nu-şi vinde sufletul (poate, de fapt n-o fi fost nici diavol şi nici înger, ci un avocat ori un notar cu aripi!). Târgul prevedea că lui Nick îi va merge totul ca unui senator PSD cu condiţia să se poarte întocmai ca aceştia: să nu-i pese de nimic pe lume decât de propria-i persoană. Nick îşi vinde barca de pescar şi înfiinţează o linie de transport (cu bani de la SAPARD, presupun), îşi desfiinţează fără milă concurenţa (să fi fost Mitrea cel cu aripile?), se umple de bani, dar e atât de ocupat încât bătrâna sa mamă moare în cel mai bun spital, desigur, dar fără să-şi mai vadă fiul mult-iubit, soţia, înconjurată de servitori şi de lux, însă lipsită de afecţiunea lui se stinge pe neobservate. Nick – sau poate Bill? – era foarte prins bineînţeles că nu de PNA sau DNA sau cum se mai cheamă acum – ci pur şi simplu de cumpărarea şi rentabilizarea unui lanţ de nu contează ce – când şi unicul său junior se îmbolnăveşte. În sfârşit, Nick – sau Bill –  îşi face puţin timp, se duce la patul micuţului, acesta îi spune: I love you, dady! (ce ştiu copii?!) – lui Nick – sau Bill – i se perindă prin minte întreaga sa viaţă, ochii i se umezesc uşor şi spune: I love you! Prea târziu! copilul moare.

Ei, şi ce-i cu asta? Mai mor oamenii, ba, dacă stau bine să mă gândesc mor până la urmă toţi oamenii, unii chiar de copii. Povestea nu spune cum îi merg după aceea afacerile lui… cum ziceam că-l cheamă? a, da acum îmi aduc aminte: cu siguranţă îl chema Steve… sau mai curând Bob, ori poate că Scott? Dar nu-i purtaţi voi de grijă, aveţi destule probleme ale voastre. Atâta doar că – să continuăm să-i spunem Bill – îşi pune întrebarea: la ce bun? Oare învingătorul chiar ia tot?

De Paul Mihalache