Pribeaga Laissie…

Motto:”Omul înfloreşte ca floarea de pe câmp” (Psalmi 103,15)

Încă de acum doi ani, când văzuse lumina zilei, micuţei Laissie i se adusese la
cunoştinţă că oamenii sunt de două feluri: buni şi răi. Cei buni se iubesc între ei
şi au grijă deopotrivă de păsările şi animalele din ograda lor, aşa cum Dumnezeu are
grijă de păsările cerului să nu moară de foame şi, alături de oameni, animalele să
se înfrupte din toate bunătăţurile lăsate de El pe pământ.
Dar dintre toate, mai tare şi mai tare, omul iubea câinele.Pentru că acesta, nu de
puţine ori îi apărase ograda cu păsări de cucoana vulpe, chiar de curajoşii
somnambuli care, în nopţile cu lună plină, se avântau spre bunurile altora,
încălcând cu bună ştiinţă poruncile Decalogului…Cât despre stăpân, pentru câine,
omul era Dumnezeu: îi suporta neputincios ieşirile acestuia neprecupeţindu-şi viaţa
să-l salveze de la înec…De orice fel.
Se întorcea bietul câine, după o clipă de supărare şi lacrimi ascunse, la stăpânul
său iertându-i răutăţile trecătoare ale sufletului şi-i lingea vârful
pantofilor…De parcă el greşise.
Aşa mică cum era, Laissie asculta poveţele mamei sale – bătrâna Laissie bucurându-se
nespus că stăpâna ei nu este ca ceilalţi; nu o lovise niciodată cu piciorul în
burtă, poveţele mamei sale părându-i-se cam deocheate…
Şi toate astea până într-o zi când soarta o puse şi pe ea la încercare: îi plecase
stăpâna. Iar drumul era unul din acela de unde nu avea cum să se mai întoarcă…
„…tocmai acum şi-a găsit! îşi zise, când voiam să-i fac şi eu o surpriză!…”
Căci, nu v-am spus: Laissie cea tânără, voind să-şi sporească propria familie, avea
să aducă pe lume mai mulţi puişori. Acum, rămasă fără îngrijirea stăpânei, o
cuprinse dorul şi, în singurătatea ei nu de puţine ori urla de ţi-era mai mare
mila…
După un dute.vino neobosit la cimitir – văzuse ea de la distanţă unde o puseseră
oamenii, se întorcea înapoi la uşa de la bloc aşteptând cuminte pe preşul de la
intrare – de multă vreme nescuturat, ascutând voci înăuntru…
Dar stăpâna nu avea cum să-i mai deschidă uşa!…Şi iarăşi o lua spre cimitir
scormonind pământul proaspăt, pântecele bălăngăindu-i-se întro parte şi alta.
Obosită, se aşeza şa umbra Crucii aşteptând atentă să se ivească vreun semn de
acolo, de sub pământ. Neprimind şi neauzind nici un sunet scâncea o vreme,
tânguindu-se după care, obosită, se întorcea acasă.
„…şi sorocul mi se apropie şi n-am unde să dau naştere puilor mei….”
– Mâncare mai găsesc eu la tomberoanele de la blocuri, îşi zise, dar un stăpân care
să ne primească pe toţi?!… Mai va!
Îşi găsise şi un culcuş. Sub un coteţ de păsări părăsit: scormonise în pământul mult
prea uscat să le facă un culcuş cald noilor născuţi. Aşa cum văzuse la bătrâna
Laissie. Acum, îi era sete. Şi apă, nicăieri!
– Am să merg la uşa vecinului, poate s-o îndura de mine!
Legănându-se, cu burta aproape tîrîind-o de pământ se îndreptă iarăşi spre vechea
scară a blocului. Aici, linişte. O linişte care îi usca şi mai abitir gura de sete.
Şi ce-i veni în minte: scormoni cu lăbuţa la uşă de două, trei ori, aşteptând să i
se deschidă: poate că văzând-o în ce hal este se va îndura de ea…
„Nimic. Nimic, nimic!”
Din nou începu să bată cu lăbuţa în uşă. Iarăşi nimic. Podidind-o lacrimile începu
să scheune…Apoi începu să urle A lehamite şi pustiu.
Deodată uşa se deschise. Un om cu privirea saşie, în loc s-o omenească, o alungă. Nu
înainte de a-i trage şi un şut.
Se învârti de câteva ori; ameţită, plecă scheunând…Plecă la culcuşul ei de sub
coteţul de păsări părăsit, plângându-şi durerea…Într-un târziu aţipi.
O treziră nişte dureri sfâşietoare care-i tăiară grumazul….Îi venise sorocul!
– Stăpâna, nu-i, mama nu-i, cine să mă ajute în singurătatea asta?!….Omul cu
privirea saşie? Mai degrabă ar fi ucis-o…
xxx
Se chinui o vreme şi, într-un târziu dădu naştere la cinci mogâldeţe de căţeluşi,
mici, frumoşi, de culori diferite. Îi linse îndelung lăsându-le boticurile libere
apoi îi duse la ţâţişoarele sale, să mănânce. Privindu-i, îi mirosea şi-i verifica
să vadă dacă sunt toţi, dacă unul nu mănâncă, după care, tristă privea îndelung în
zare…
– …trei fete şi doi băieţi. Mai bine erau toţi căţeluşi! Să nu aibă aceeaşi soartă
ca mine…
Dar, în cartea ascunsă a vieţii exista o lege mai presus de voinţa oricăruia –
fiecare trebuia să-şi ducă pe umeri povara înscrisă încă de la naştere…
Acum se mai abătuse alt necaz asupra tinerei mămici: din cauza inaniţiei puişorii îi
erau rahitici. Să o scoată la capăt i-ar fi trebuit lapte şi hrană bogată în
vitamine. Iar lapte la tomberoane, nu era…
-Au să se mulţumească cu laptele primit de la mine! îşi zise.
Puişorii, de parcă îi înţelegeau gândurile, după ce făcură cunoştinţă din plin cu
lumea de afară – căldura din pântecele mamei o uitară de mult, se strângeau
ghemotoc, suflându-şi unul altuia în blăniţa cam subţire pentru jumătatea lui
ianurie…
„…şi mama noastră, gândiră ei, acum s-a găsit să ne răstoarne!”
Ce ştiau bieţii căţeluşi despre travaliul vieţii şi al morţii…!? Şi taman acum şi
stăpâna plecase iar cun un om cu privirea saşie nu era de şagă… Noroc de
vrăbiuţele cu care mai dialogau din vreme în vreme; findu-le frig, se ascunseseră şi
ele sub streaşina acelui coteţ părăsit, apărându-şi ochişorii de rafalele vântului
şi hrănindu-se în acelaşi timp cu resturile aflate prin apropiere…
Simţind căldura blăniţei căţeluşilor, să nu le îngheţe picioruşele ca nişte
scobitori, se ghemuiră toate la picioruşele căţeluşilor…
– …de i-ar vedea acum omul cu privirea saşie, îşi zice Laissie cea tânără. Dar
vorbele erau doar pentru ea. Apoi, era foarte riscant pentru vieţile lor de i-ar fi
descoperit acolo! Cred că i-ar fi îngropat de vii!… Mai auzise din astea de la
bătrâna Laissie; nu voise să creadă însă…
xxx
Într-o zi, nemaiputând de foame, îşi lăsă odraslele în compania vrăbiuţelor şi
începu să miroase pe la tomberoane; vlăguită, nu mai putea să-şi facă vânt. În
tomberoane se aflau de toate: pâine, resturi de mâncare, carne pregătită, uneori şi
brânză. Iar puii aveau nevoie de calciul pe care ea, Laissie nu-l avea…
Zărind-o, ceilalţi câini o mârâiră. La început. Nu le ajungea nici lor ce se găsea
acolo. Era criză şi oamenii nu mai aruncau la tomberoane aproape nimic.
Gândindu-se la puii care scheunau de foame sub coteţul părăsit, îşi făcu vânt şi,
zgrepţănindu-se cu amândouă picioarele,”zdup!” reuşi să pătrundă în tomberon. Tot
era bun la ceva faptul că era „o slăbănoagă”!…
Deodată îşi ciuli urechile: cineva îşi amintise de ea!…Era voce de copil.
– Laissie, Laissie! o strigă într-adevăr un copil, Câine pribeag, unde ai umblat
până acum?!…
Se lăsă în jos, gudurându-se acolo în tomberon. Ştia că sufletul copilului era curat
şi nu-i era teamă c-o va lovi.
Copilul, o mângâie o vreme apoi, o chemă la dânsul. Timidă, de teamă să nu dea
ochii de cel cu privirea saşie, ajutată de băiat, sări din tomberon. Îl urmări apoi
o vreme cu privirea după care, ştiind că pericolul trecuse, se duse la pui.
Numai că băieţelul, la rându-i, urmări căţeluşa şi, descoperindu-i ascunzişul şi
puişorii îi aduse într-un castronel din aluminiu lapte cald de pe plită. Şi asta
dură multă vreme: copilul se temea de cearta părinţilor iar Laissie să nu care cumva
să-i fure cineva puii în lipsă, cu toate că avea supraveghetori vrăbiuţele.
Tupilită, cu privirea căutândă încoace şi încolo, urmărea tomberonul pe de o parte
şi puişorii, pe cealaltă parte. În orice caz pericolul cel mare trecuse: puii
începuse să caute de jur împrejur făcând cunoştinţă cu lumea dimprejur iar copilul,
mai mult ca oricând, mai aduse câţiva băieţi şi fete, fiecare cu pacheţelul său,
lăptic dar şi apă pentru Laissie.
De cine se mai temea scum Laissie? Căci într-adevăr se temea: de omul cu privirea
saşie, cel care-o lovise de se duse de-a berbeleacul. Iar copilul locuia pe scara
omului acela…
xxx
Dură această prietenie dintre copil şi Laissie până într-o zi când, cel cu privirea
saşie, administratorul blocului, hotărî să facă curăţenie…Şi nu oricum: după ce
plecase copilul la şcoală iar căţeluşa, plecase şi ea după hrană pentru pui, acesta,
luând un sac aruncă căţeii, toţi, după care legându-l, îl duse la tomberon.
Nu peste multă vreme veni un bolid de maşină, cea care lua tomberoanele la descărcat
şi, adio, căţeluşi!…
Când se întoarse acasă Laissie, ia căţeii de unde nu-i! Căută fuga, adulmecând
încoace şi încolo; nici urmă de pui. Se duse la uşa copilului. Nu venise de la
şcoală!…
– …numai omul cu privirea saşie mi-a furat puii! îşi zise. Şi iar o luă la
căutat… Nimic. Nimic, nimic!…
Se uită la streaşina coteţului: vrăbiuţele nu erau acolo. Nu era nimeni să-i dea
vreun semn…Deodată văzuse tomberoanele: erau goale. Asta era! Omul cu privirea
saşie îi furase puii, aruncându-i la tomberon. Cum tomberoanele, fiind pline,
fuseseră duse la descărcat…
– Puii meiiii! Puii meiiiiii!…, plângea Laissie, dar cine să-i înţeleagă
durerea?!…
„Îi spusese doar bătrâna Laissie că omul, în dragostea sa faţă de aproapele, uneori
ucide totul… Darmite nişte pui pripăşiţi de câine ce şi-au găsit culcuş acolo, la
blocuri…Câinii mari erau ucişi pentru blană, iar cei de rasă erau ucişi pentru a
fi îmbălsămaţi…”Natură vie în casa omului lipsit de inimă…”
-Ce mă mai miră! Continuă căţeluşa. Omul îşi ucide propriile progenituri. Nişte pui
de câine erau floare la ureche! Iar ei, câinii, cu mirosul lor fin, descopereau, tot
la tomberoane, aceste fetusuri; uneori copii în viaţă încă…Şi ei, câinii, nu
mâncau puii de om. Pentru ei, Omul era Stăpânul…
„-Măcar de nu i-o fi ucis!”, se îmbărbătă singură. Dacă mai sunt în viaţă îi voi
scoate şi din gaură de şarpe…!”Parcă îi şi vedea cu burticile lor, pline cu lapte,
cum dormeau nepăsători, din când în când tăind aerul cu lăbuţele. Cine ştie ce
visau! Cine ştie ce giumbuşlucuri făceau în lipsa ei!?….
Cu o tărie nemaiîntâlnită o luă pe urmele maşinii-bolid: trecuse de cimitir.
Acum ştia: la nici cinci sute de metri de cimitir se aruncau gunoaiele şi resturile
menajere de la blocuri:
– Cu siguranţă, de nu i-ar fi ucis mai întâi, îi voi salva…
Odată ajunsă, începu să adulmece în zare. Şi a urla. De parcă îşi chema puii din
cealaltă lume sau, cine ştie, chema ajutoare. Apoi, cu urechile ciulite, asculta…
Părându-i-se că aude un scâncet, începu să scormonească cu lăbuţele, să
scormonească, să scormonească întruna; înşelându-se, alergă spre altă grămadă de
gunoi; mirosi şi acolo:
– Nu! Acesta nu-i gunoiul de la tomberonul blocului din preajma coteţului unde
locuise cu puii. Înapoi, la prima grămadă de gunoi!!!…
Iarăşi i se păru că aude un scâncet de căţei: mai abitir decât prima dată începu să
scormone gunoiul acela fermentat şi urât mirositor, iar gura, năclăindu-i-se,
aproape că-i tăie răsuflarea. Scâncetul îi deveni urlet lugubru, prevestitor de
moarte iar din apropiere nu venea nimeni…Nici copilul de la şcoală nu ştia unde o
poate găsi…
Deodată ciuli urechile: dinspre sat se auzeau voci de copii. Şi nu doar una, două!
Se opri să-şi tragă răsuflarea; apoi, de parcă ar fi ştiut că-i vin ajutoare, începu
să schelălăie şi să scormone în gunoiul aruncat nu cu multe ceasuri în urmă; de
parcă ar fi dat de vizuina vulpii.
De cum o zăriră, copiii alergară într-acolo: începură şi ei, mai întâi cu beţele
apoi, de-a dreptul cu mâinile, nemaibăgând de seamă în ce mizerii le îngroapă şi în
ce hal se murdăresc…
Laissie, atentă, ciuli urechile; începu să scheune. Cu un hămăit nemaicunosct de
copii făcură să se oprească din istovitoarea lor muncă: doar la câţiva centimetri de
ei se afla gura sacului…Şi în sac, puiii. Iar puiii, după cum urmăreau ei agitaţia
şi neastâmpărul căţeluşei, erau vii.
– Băieţi, hai să tragem cu toţii de gura sacului!
Zis şi făcut! Adunându-şi forţele, copiii traseră sacul din gunoi.
Acum, să-i desfacă gura: legată bine cu sârma, aceasta nu aveau cu ce s-o taie.
Luară o bucată de sticlă, ca prin minune descoperită şi tăiară sacul de sub legătura
sârmei; mai mult morţi decât vii, cei cinci puişori, altădată unul mai frumos decât
celălalt, acum aproape morţi de foame şi la un pas de asfixiere, uzi şi plini de
fecale, mai, mai să treacă în lumea celor drepţi…
xxx
Acum toată familia, puişori, copii şi Laissie erau liniştiţi. Obosiţi, sfârşiţi de
emoţiile şi peripeţiile prin care trecuseră, se întorceau acasă. Fiecare cu câte o
mogâldeaţă în braţe, iar Laissie, trepăduş, trepăduş, când la unul dintre copii,
când la celălalt, îşi privea puiii şi scheuna. Aceştia la rândul lor scheunau
clipind des din ochi: tocmai deschiseră ochii după trei săptămâni şi văzură lumea
aşa cum este ea: bună sau rea.
Duseseră familia întreagă la un copil care avea cuşcă şi a cărei căţeluşă, Molda,
tocmai murise de bătrâneţe urmând apoi ca odată înţărcaţi, fiecare, după cum şi i-au
ales, să aibă căţeluşul loc. Pe Laissie, o doamnă de la ţară tocmai voia să şi-o
facă prietenă, ea fiind singură, singurică…
Cât despre muştruluială pe care au primit-o de la părinţi pentru hainele „curate” cu
care se întoarseră acasă „salvatorii”, nu vă spun… Cred că vă închipuiţi!…
De Olariu Elena

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 6.6/10 (12 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +4 (from 8 votes)
    Pribeaga Laissie…, 6.6 out of 10 based on 12 ratings
    • RUSU MARIANA

      Evrika! Intr-un sfarsit ,intr-o seara de toamna tarzie frumoasa dar cam rece, asa cum trebuie sa fie dupa seara lui Sf. Dumitru am des-coperit si eu povestea catelusii Laisie . M-a emotionat pana la la-crimi aceasta poveste trista . Spun poveste ,insa poate fi adevarata la scara universului uman ,a celui animal sau al oricarui alt “univers” . Menirea artistului adevarat este aceea de a ne emotiona cat mai profund .Cu mine ati reusit din start !Sincere si profunde multumiri pentru captarea afectivitatii .Mult succes pe mai departe ! De acum voi fi mai atenta la acest site .

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • dana burdia

      Intr-adevar,trebuie sa ne mai aminteasca cineva din cand in cand ca fiintele care ne insotesc scurta calatorie pe acest pamant, animalele ,isi au locul lor binemeritat aici iar daca si noi facem un gest frumos pentru a le ajuta sa supravietuiasca ,ne imbogatim existenta si ne mai apropiem un pas de Dumnezeu. Mult suces doamna Elena,va asteptam cu noi povesti pline de talc.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Aurora Enache

      Dna Elena Olariu da dovada, ca de fiecare data cand impartaseste ceva hartiei, de multa sensibilitate si de o latura umana care, din pacate, e pe cale de disparitie. Legatura dintre oameni si caini nu mai este un secret, exista multe povesti similare in care comportamentul unora ne uimeste si a celorlalti ne revolta. E revoltator cu adevarat sa descoperi in caine mai multa umanitate decat in cei asemeni tie, dar e reconfortant faptul ca generalizarile nu sunt necesare si exceptiile sunt cu adevarat minunate.
      Sper ca mesajul domnei Olariu sa aduca in fiecare din noi mai multa demnitate!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • olariu elena

      Stimati cititori al articolului Pribeaga Laissie si a intregului site Tergiversarea timpului. Este o onoare care ma obliga sa dau mai mult din sufletului meu cititorului in general si celor care apreciaza scrisul, in special, Lui Dumnezeu care mi/a dat acest frumos dar / scrisul, motivatie pentru care raspund ca atare. Desigur, uneori par puerile aceste povestioare dar, numai in urma unor atare experiente reusim sa ne apropiem cu pasi sinceri de lumea inconjuratoare, sa privim cu sinceritate in ochi pe aproapele nostru si, mai ales, sa putem distinge binele de rau. Nu-i deloc usor! Sa va ajute Dumnezeu in tot ce faceti!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Carp Madalina

      Felicitări! O lucrare deosebită, o lecţie de viaţă pentru noi toţi. Incă o dată se remarcă talentul înnăcut şi iubirea pentru literatură cu care ne-aţi impresionat de fiecare dată.
      Mult succes în următoarele creaţii şi multă putere de muncă!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Irina Bulai

      Felicitări!
      Dumneavoastră sunteţi omul care exprimă în scris cu sinceritate ceea ce simţiţi, gândiţi şi vi se întamplă în viaţa. Şi cum în viaţă ne lovim de tot felul de întâmplări, uneori mai triste, alte ori mai vesele, vă mulţumim că existaţi, pentru a le aşterne atât de frumos pe hartie. Citite cu atenţie poate vom învaţa şi noi câte ceva.
      Mult succes în continuare!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Felicitări pentru faptul că de la începutul rîndurilor ați reușit să captivați cititorii, printre care mă număr și eu. Pur și simplu e o poveste emoționantă, care în același timp e o lecție de viață, pentru noi muritorii de rînd, care nu mai reușim să vedem lucrurile bune ce ne-nconjoară, fiind en-garde cu semenii noștri.
      Să vă dea Dumnezeu sănătate să ne mai bucurați ochii și sufletele împovărate de mizeria umană cu astfel de rînduri! Multă baftă!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Maria-Magdalena D.

      Prin omenie, cel ce respectă pe altul respectă o umanitate pe care o poartă şi el.
      Loialitatea şi dragostea necondiţionată pot face viaţa stăpânilor mult mai frumoasă, indiferent cat de sedentari ar fi. Cine ar putea să reziste entuziasmului unui câine care dă din coadă, se agită şi te roagă să-l scoţi la plimbare? Oricât de singur te-ai simţi, un câine îţi va înveseli mereu ziua, şi, pe lângă iubirea pe care ţi-o oferă, sunt capabili să te protejeaze chiar cu preţul vieţii lor. Câinii nu-şi uită stăpânii şi par a trăi pentru a ajuta oamenii, aşa că noi de ce să nu-i ajutăm? De ce să nu le arătăm iubirea noastră dacă de ea au nevoie?! Niciodată nu i-am înţeles pe cei care nu au milă de animale, pe cei care lovesc animalele cu cruzime, fără nici un regret.
      Prin această povestioară trebuie să înţelegem să fim mai omenoşi, Laissie este un exemplu de câine fidel, care nu-i va întoarce nicioadată spatele stăpânului său.
      Câteodată câinii sunt exemple de la care avem ce învăţa, sunt animale care au grijă de puii lor în orice condiţie şi cu orice preţ. De ce nu pot fi şi oamenii la fel, de ce unele femei îşi abandonează copiii încă de la naştere?!
      Câinii sunt cei mai buni şi cei mai loiali prieteni ai omului. Cu regret spun că oamenii au rămas în urmă!
      Felicitări D-nei Olariu Elena pentru scrierile pe care ni le oferă şi de la care avem ce învăţa! În ziua de azi să fim oameni e lucru mare!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Dana

      Felicitari!!! Cu adevarat o lectie de viata extraordinara transpusa in lumea celor care nu cuvanta. Sensibilitatea cu care a fost scrisa aceasta povestire face ca invatamintele desprinse din ea sa patrunda mult mai usor in adancul cugetului nostru si astfel sa ni le reamintim ori de cate ori simtim nevoia.
      Inca o data felicitari si va mai astep cu noi creatii!!!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • andreea cozma(dascalu)

      o adevarata lectie de viata… poate cateodata noi oamenii nu stim sa apreciem ce e bun si frumos.
      e f frumoasa povestioara ta
      e bine sa pastram o urma de speranta, si poate cine stie, la un moment dat cineva ne va intinde o mana de ajutor

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Roca Iuliana

      Istorisirea traseaza o lectie de viata demna de luat in seama fara a sta in cumpana. Daca o fiinta necuvantatoare poate da dovada de atata verticalitate in faptele sale, cu atat mai mult o fiinta inzestrata cu ratiune trebuie sa-si asume responsabilitatea faptelor sale si sa se comporte conform adevarurilor inscrise de Creator in inima sa. De asemenea, aceasta relatare e inca o dovada ca animalele se ingrijesc cu sfintenie de viata, care este marele dar pe care Pronia Cereasca ni-l ofera gratuit, dar izvorat dintr-o iubire profunda. E de importanta majora sa fim constienti in orice clipa ca darul lui Dumnezeu este gratuit, dar nu este ieftin si ca atare trebuie sa avem o atitudine pe masura.
      Domna Olariu, urarea mea e ca scrierile dumneavoastra sa aiba ecou in sufletul cator mai multi cititori, reusind sa imblanzeasca macar putin impietrirea ce domneste sub acoperamantul multor oameni. Toate cele bune!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Doina

      Aţi scris o povestire captivantă! Câinele rămâne cel mai bun prieten al omului şi, prin felul cum are grijă de proprii pui, le dă o lecţie celor care se numesc oameni. Mult succes!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Onofrei Iuliana

      Autoarea povesteşte cu intensitate şi, înregistrând cu atenţie şi minuţiozitate relaţia dintre om şi animal. Autoarei îi place să istorisească o întâmplare cu o evidentă învăţătură şi anume omenia. O face cursiv, transparent şi surprinde o dată în plus că omenia e graniţa între om şi animal. Omenia înseamnă a nu fi rău ca un câine, chiar şi în momente limită (“de criză”), situaţie care e , aşa cum transpare de-a lungul textului, contrabalansată cu umanizarea căţeluşei Laissie. Pribeaga Laissie oferă aşadar un adevărat model de comportament uman, un contraexemplu omului cu deprinderi urâte ce o lovea mereu.Căţeluşa impresionează prin înduioşătoarea nefericire cauzată fie de răutatea omului, fie, dimpotrivă, se bucură de atenţia lui. Astfel că prozatoarea apelează la cele mai fireşti sentimente ale cititorului: mila, grija. Această povestire se potriveşte perfect unei lecturi sentimentale, fără intenţia unei înţelegeri mai adânci, dar totodată cu dorinţa de nu trece superficial peste aspecte ale vieţii care par banale, dar privite mai îndeaproape pot suscita interesul.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Felicia

      Superba compozitie! Aveti un talent innascut! Mult,mult succes pe mai departe!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Maria T.

      Dupa ce am parasit sanul protector al mamei; dupa ce ne-am desprins de invatatorul si dirigintele ce ne-au purtat mana si ne-au indrumat pe drumul tapat cu dale ale dreptatii; dupa ce am iesit din curtea plina cu minuni a copilariei descoperim o lume a responsabilitatilor cu totul diferita de ce stiam pana atunci. E varsta la care simtim ca atingem cerul cu mana, dar si ca inotam in nisipuri miscatoara; varsta la care viata ne arata ca are si o alta fata si, din cand in cand, ne atentioneaza cu cate un bobarnac.
      Cele citite m-au facut sa alerg cu gandul la copilarie, dar sa o privesc cu ochii de azi, ai omului matur care din orice lucru trebuie sa traga invataminte. Si am invatat, a milioana oara, ca oricat de grea ne-ar fi incercarea, oricat de pustiit sufletul, oricat de incercata existenta, este un Dumnezeu care are grija sa trimita un colt de soare si pe strada noastra atunci cand ne asteptam mai putin.
      Felicitari pentru postare! Felicitari pentru talent! Si va multumim ca aveti grija de un taram atat de frumos si misterios – biblioteca. Plecaciune.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Cașcaval Marilena

      Foarte frumos! O lecție de viață pentru oameni.
      Succes pe mai departe!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Claudiu Dascalu

      Dacă vă amintiţi, am mai scris odată pe site-ul d-voastră. Interesantă povestirea acestei căţeluşe Laissie ca şi peripeţiile prin care a trecut, cunoştinţele cu viaţa de afară, de ce nu cunoaşterea caracterului omului. Nu mai spun de copii; aceştia, chiar şi fără voia părinţilor, fac tot felul de giumbuşlucuri. Povestirea aceasta mi-a amintit de una aidoma, dar de data aceasta cu o pisică: o să vă vină să râdeţi! Avea patru pisoi şi stăpâna, pentru că făta de 2 ori pe an, i-a pus puii într-o găleată şi i-a îngropat. A doua zi, a găsit pisica în acelaşi culcuş cu toţi mîţişorii lângă ea: numai că unul era mort. Ce m-a impresionat a fost sacrificiul mamei-pisică şi faptul că foarte greu s-a lăsat convinsă să cedeze puiul mort. Mai mult de atunci mama-stăpână nu a mai putut-o atinge…
      Ce să înţelegem de aici?! Nu-i greu….

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Simona Burceanu

      Intotdeauna vor exista oamni buni si oameni rai care ne vor invata sa apreciem bunatatea oamenilor buni.
      Multa sanatate doamna si mult succes in ceea ce faceti!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • constantin dascalu

      Am citit cu mare placere aceasta povestioara si doresc sa transmit autoarei mult noroc si putere de munca, bafta, in speranta ca cineva din lumea mare va putea sponsoriza pe d-na Elena Olariu.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
      • constantin dascalu

        Sa va ajute cel de SUS , ca tot ce ganditi sa se finalizeze, materealizeze, prin publicarea intrun volum de carte.

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 0.0/10 (0 votes cast)