O samă de măscări

O samă de măscări
de dumnealui Kostakelu sin Grigorie Terziman ot târgul Ieşilor, terfeloagă ce s-au
pierdutu, ce cu voia lui Dumnedzău găsit-o-am noi, Radul ot Tomeşti, preaumil
uricariu i tâlcovnicu, într-un Presvitelnic zăhăit i rătăcit, din slavoneşte
anevoind a o tălmăci, pre limba mai nouă înturnând-o, în vremea domniei
binecinstitorului de Dumnedzău*…

Cuvântul I
Zice că odată vladâka Romanului, preasfinţitul Calinic, ar fi zisu Măriei Sale
sveti Ştefan chiar în sfânta besearecă, şi era boiari veliţi, boiari de rând, ba
şi den prostime de faţă:
-Măria Ta, nu te mai saturi de răle cu cele muieri. Te învoieşti cu ele la
curvăsării în afara sfintei cununii, batăr că, slavă Domnului, ai tot avut muieri
legiuite câte-ai pohtitu şi pe cine-ai pohtitu. Şi aiasta fără să asculţi de
feţele bisericeşti. Au nu te-a bate Domnul Dumnedzăul nostru?
Iaca aşa zisu-i-a preasfinţitul, că era spurcat foarte la gură. Atuncea boiarii,
poporănii, toţi, îngheţat-au, căci îl ştia pe Măria Sa degrabă vărsătoriu de
sânge nevinovatu. Fărădecât sfârâitul lumânărilor se auzea! Şi sfinţii din icoane
se uitau cu ochi holbaţi de spărietură.
Iară Măria Sa întorsu-s-a către norod şi zis-a, făcându cu ochiul:
-D-apoi dă, ce să-i faci! Mai bine cu fimei decât cu barbaţi. Şi au prins a râde
boiarii şi prostimea de se clăteau policandrele şi se stângeau lumânările din
sfeşnice de atâta hăhăială.
Iară Calinic, lumânare stând, scăpat-a din mână Sfintele Taine, cu musca pe
căciulă simţindu-se. Că el se împreuna cu parte bărbătească, înfierbântat cum era
ca un câne spurcatu. Pesemne că necuratul răzvrătitu-i-au gândul, ochii de la
Dumnedzău înturnându-şi. Că alege băieţi făr’ de musteţi, cu trup nalt şi boi
subţire, şi se aprindea cu pohtă satanicească şi scârbavnică asupra lor,
pângărindu pre mulţi. Şi purta cu el mirodenii, rumineli şi unsori de cele
muiereşti din Fanar**, ca să-i ispitească cu amăgele, iară părinţilor zicea că îi
ia posluşnici pentru posluşanie, învăţătură, purtare moralicească i procii. Vai,
vai, vai! Batăr de-ar fi fost grec au păgân mai zicu, dară era român afurisit şi
den cliros! Şi satana de popă se sumuţa acuma asupra lui vodă! Mai auzit-ai aşa
ceva, iubite cetitoriule?
Măria Sa Ştefan, fie-i numele în veci pomenit, cu mâna lui ridicat-a boaitei
Sfintele Taine. Pe urmă grăit-a către gloata adunată zicându:
-Până acuma Io Stefan voievod închinatu-ne-am la feţele bisericeşti. De-acuma,
bag samă, că-i de trebuinţă să ne închinăm şi la dosurile bisericeşti.
Şi iară s-au prăpădit de râs poporenii. Era o chirfosală în besearecă de ziceai
că eşti la vreun han au la vreun mitoc cu vin pelin. Pufneau a râde în bărbi până
şi boiarii cei veliţi îndelungaţi în zile.
Vel-logofătul Tăutu, mare mehenghi şi meşter la voroavă, zice şi el de colo:
-Dosuri bisericeşti, Măria Ta, da’ bortelite.
Acuma hăhăiala, gândescu, ajunsese până în al şaptelea cer. Numa’ la iarmaroace,
cându giucau pehlivanii şi caraghiozii, se mai hohotea cu atâta pohtă.
După un aşa cabazlâc, mascaraua de Calinic n-a mai zis nici cârc. A tăcut mâlc,
asemine purcelului fript cu morcovul în rât, şi s-a căit de gura lui cea
spurcată. Dară căinţa cea de pe urmă întru nemica nu este. Zicu unii că în urmă
Calinic s-a desţărat. Alţii că s-ar fi pristăvitu de ruşâne. De!
Aşa zicu den boiari bătrâni să fi fostu, fărădecât noi nu avem ştire de-i
adevăratu au ba.

*Mai departe textul predosloviei nu se poate desluşi (prof.Scordaliu).
**Trebuie să fie o greşeală a lui Kostakelu.Pe vremea lui Stefan cel Mare încă nu
exista Fanarul cu relele lui cu tot (prof.Scordaliu).

Cuvântul II
Mult plăcutu-i-au Măritului Ştefan caii, mai cu samă Voitiş. Da’ nimine n-a scris
că-i didesă numele după calul ce-l ave Ion Barabulă, un plăieş al său. Fost-a
acest Barabulă voinic de nădejde, dară beţiv foarte. Ş-odată de sfinţii împăraţi
Costandin şi Elena îmbătatu-s-a clampă Barabulă, că primisă cinci vedre de vin de
la Măria Sa pentru faptele lui cele vitejeşti. Că de viteaz era viteaz, numa că,
de tehui ce era, se tâmpla oareşicând să bată vitejeşte în ai săi.
Iară Ion, după a treia vadră băută, se încălără şi purcese să mâne pe Voitiş la
ceriu. Se înălţară ei şi se înălţară anevoie, că se cereau multe nevoinţe la un
drum ca acela, da’ şi Voitiş era cal tare credincios. Ş-ajungându la ceriuri, Ion
dete peste o lumină mare,
bucurie şi înfricoşare în suflet năpădindu-l. De bucurie voit-a să be, dară
celelalte două vedre rămăseseră pe pământ. Drept aceea, Ion a coborât pe pământ şi
lăcrăma că nevoinţele lui fost-au în deşert. Plânge amar şi se căina calului.
La soţii săi povestindu, istoria lui ajuns-a s-o ştie cu mic cu mare. Şi, după
naravul moldovenilor cel rău, râde de el. Au fost căzute aieste voroave şi-n
urechile Măriei sale. Iară Măria sa a zâmbit a râde şi a întrebat:
-Au calul ce zice?
-Nimica,Măria ta! Ciuleşte din urechi şi lăcrămează şi el.
Iară Măria sa zis-a că, uite, Barabulă era să-l
atingă pe Dumnedzău mai degrabă decât sahastrul Daniil Putneanul.
Iară ţiganul Pârliţă, vatavu tabunului de strânsură, ce ave grijă de cai ca de
ochii din cap, sare şi el:
-Bine macar că n-o ramas calul acolo.
Atuncea Măria sa auzindu, plesnitu-s-a cu palma preste frunte.

Cuvântul III
Tâmplându-se Ştefan vodă în codrii Şomuzului, în casă cu pădurăriţa Irinuca, că
pădurarul era trimăs cu carte domnească pre straşncă la târgul Romanului, boiarii
aşteptau afară după obiceiu. Năroc cu ploştile de Nicoreşti şi Zghihară, că ar fi
degeratu, dechembrie fiindu, iar vodă deznierdându îndelungu nurii pădurencei în
odaia ce de curat. I tak ave obiceiu vodă în locuri pre multe, târguri, sate, în
vârv de munte au la şesu, pre unde ave libovnice: fete mari, vădane au cu barbat.
Aruncându frâul lui Voitiş în mâna vel comisului, intra năpustă în fiştecare
casă, iară boiarii steteau în frigu, pe ploaie au ghiforniţă, incotele şi
zbenguielile dinluntru ascultându.
Zicu atunce, la Şomuz, că ar fi zisu logofătul Tăutu:
-Incă îi tare moşneagu’.
Iară hulpea hicleană de Ulea paharnicul:
-Da, soarele Moldovii n-a apus încă.
Iară voievodul tocma ieşindu, auzit-a voroava lor şi ar fi zisu:
– Ehei, Tăute, te-i învoi tu să îmbli la Irinuca, să şuguieşti cu ea şi s-o
buluceşti.
-De şuguit, şuguiesc eu, Măria Ta, da’ ce mă fac după aceea?
-Da’ ce, iertatu-te-a Dumnedzău de cele trupeşti?
-Nu, Măria Ta, măcar că am optzăci bătuţi pe muche. Atâta că nu mă mai ţân
genunchii aşa bine.
Maria Sa a binevoit a râde, iară boiarii au râs după Măria Sa. Logofătul Tăutu,
curagiu prinzându şi văzându moarea bună a Măriei Sale, grăit-a:
-Măria Ta, slobod îi a vorovi?
-Slobod, vel logofete.
-Măria Ta, eu zicu să adunăm laolaltă toate libovnicele Luminăţiei Tale.
-De ce, Tăute?
-Un steag de oaste să facem cu ele.
Miratu-s-a foarte Măria Sa:
-Cum aşa, Tăute?
-Măria Ta, când şi-or pune iestea peptul la hotară…
Iară Măria Sa pufnit-a în râs, iară boiarii au râs după Măria Sa.
-Adevăru-i, mai grăit-a voievodul, c-am făcut atâţia plozi că nu mai încap în
Moldova de ei. Ce ziceţi, trecem şi pe la Răreşoaia? Da’ trebe să-i dăm de ştire.
-Măria Ta, daţi-i poruncă ş-o butelcă de frâncuşă olăcarului şi… la drum
Aşa zicu să fi fost.

 

De  Radu Parpauta

Related Blogs

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
O samă de măscări, 10.0 out of 10 based on 1 rating