DORUL, DOINA, RAIUL – PRAETEXE POPULAR -RELIGIOASE ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

De IULIANA ONOFREI

Apasati aici pentru a citi intreg studiul

INTRODUCERE

Mircea Eliade afirma despre poporul român că „şi-a păstrat unitatea lingvistică şi spirituală, deşi asuprit şi împărţit între neamuri deosebite. Un popor care, în mai puţin de o jumătate de veac, a izbutit să-şi creeze o limbă literară şi filosofică întru nimic inferioară vecinilor săi civilizaţi (ungurii, polonezii). Un popor a cărui fertilitate folclorică a dominat în tot Evul Mediu şi în timpurile premoderne întreaga Peninsulă Balcanică; şi din sutele de legende, care au circulat în Europa de răsărit timp de veacuri, se ştie că tipurile excelente ale legendelor Meşterul Manole, Mioriţa, aparţin folclorului românesc. Fertilitatea spirituală a poporului nu mai poate fi pusă la îndoială de nimeni.1 Nefiind bogat materialiceşte în istorie, românul s-a compensat pe plan spiritual.O singură şi mare primejdie ne pândeşte, în acest ordin al realităţilor spirituale: paşoptismul, extrapolând integrarea europeană de azi. Paşoptismul însemna, înainte de toate, maimuţăreală europeană. Şi astăzi, din motive care o privesc, Europa este antispirituală. În dialogul sãu imaginar cu un occidental desfãşurat sub titlul (azi mai actual ca oricând!) Introducere la intrarea României în conştiinta europeană, filosoful Constantin Noica reuşeşte să intuiască premisele unei posibile afirmări viitoare a României.
Cuvântul-cheie al dialogului este tocmai acest „posibil”, care la noi capătă parcă adesea rezonanţa blestemului unei veşnice neîmpliniri. În apus, principala preocupare din ultimele secole a fost valorificarea fără rest, fie bună, fie rea, a realului istoric, ajungându-se acum într-un impas, la o criză a resurselor şi a valorilor, chiar la o neîncredere în virtuţile propriei culturi şi tradiţii. Spre deosebire de această atitudine a Occidentului, românii au reuşit să-şi conserve o mai bună aşezare în posibilul istoriei.2 Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe, dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea.3 Examenul atent, afirma Lucian Blaga şi stăruitor al culturii noastre populare ne-a dus la concluzia unei matrici stilistice româneşti. Latenţele ei întrezărite, ne îndreptăţesc la afirmaţia că avem un înalt potenţial cultural. Tot ce putem şti, fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii unor excepţionale posibilităţi.4
Noi nu avem nici un motiv să imităm-şi de data aceasta, aşa cum am imitat în 1848-Europa. Forţele creatoare ale neamului trebuie să-şi spună cuvântul o dată în plus. Şi-l vor spune după structura sa-aceeaşi structură, care a formulat dorul, melancolia şi destinul din poezia noastră populară-adică şi-l va spune prin creaţii spirituale…5 .Atâta vreme cât existãm în lume, creaţia ne stăpâneşte. Fără creaţie nu poate exista decât ceva care e împlinit, ceva care îşi este deajuns sieşi definitiv. (…) Dacă am socoti real ceea ce existã în noi ca efectuat, viaţa noastră ar fi o mare moartă; dacă socotim real tot ceea ce e pus în inima noastră ca năzuinţă către adevăr şi desăvârşire, viaţa ne apare sublimă, cuprins al tuturor bucuriilor”. (Ernest Bernea – Treptele bucuriei).Aşa cum spune poetul: „Neamul meu, de vechi ce este, /pare basm, pare poveste./Limba mea, de veche ce-i,/are rai la gura ei./Iară dorul, sfântul dor,/ce-i al nostru, nu
şi-al lor,/chiar de-l uită omul viu,/îngerii din cer ni-l ştiu,/şi ni-l ştie codrul des,/de la munte pân’ la şes,/şi ni-l ştiu, pe sub ţarini, /morţii noştri, din bătrâni./Neamul, limba, dorul ni-s,/de cu veghe, de cu vis,/darurile sfinte care/prisosesc peste uitare/şi ne trag, cu morţi şi vii,/dinspre veac înspre vecii.(Horia Bernea-Doina darurilor). Omul nu este desãvârşit, dar poate aspira; aici stă grandoarea lui. „Bucuria, ca şi drama lui, vine tocmai din marile sale posibilităţi deschise”.(Ernest Bernea – Treptele bucuriei).
Ceea ce mistuie sufletul românesc este dorul după o comuniune cu absolutul, dorul de a crea frumuseţi spirituale în armonie cu lumea creată de Dumnezeu, pe care să o respecte şi să o îmbogăţească.6 Mircea Eliade afirma într-un articol astfel: „tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc, pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi tot ce, aceste genii au elaborat, adică o gândire impenetrabilă structurii gândirii româneşti, tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.
Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate, care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie.7
Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosoficã, deschid căile meditaţiei prin „probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc („aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără „probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).8 Tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A „crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului.9
Există matricea stilistică vie, afirmă filosoful Lucian Blaga, în lumina căreia, românismul ne apare ca un ansamblu conturat din latenţe şi realizări. Nimic nu ne prilejuieşte, ca această matrice stilistică, posibilitatea de a vedea în românism un complex susceptibil de a fi cuprins într-o imagine ideal sporită.[…] .Este viziunea unui cristal viu, a unui complex de potenţe creatoare.Care sunt aceste potenţe?E înainte de toate un anume ondulat orizont spaţial, cel mioritic, şi la fel, un orizont de avansare legănată în timp. Ele formează coordonatele unei spiritualităţi. Fuzionează cu aceste orizonturi înainte de orice, un sentiment al destinului, trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă de suişuri şi coborâşuri, ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării.
Vine pe urmă şiragul celorlalte determinate: o preferinţă arătată categoriilor „organicului”, ale lumii; şi o tendinţă de transfigurare „sofianică” a realităţii.10 Sofianicul, în esenţa lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie iniţiativă, şi că omul şi spaţiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendenţe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creaţie spirituală, fie artistică, fie de natură filozofică, ce dă expresie unui asemenea sentiment, sau orice preocupare etică ce e condusă de un asemenea sentiment.”
Sofianicul transfigurează totul: figurile terestre, cadrul natural, problemele salvării, a extazului, corurile antifonice, moartea ciobănaşului din balada Mioriţa.
Mitologia noastră populară, fragmentar risipită în imaginaţia satelor, enumeră unele viziuni susceptibile de a fi interpretate fără nici o greutate în sens sofianic: pământul transparent, grâul cristoforic, cerul megieş, slujba vântului(…).
Exemplul „cerului megieş”convine mai ales imanentului biospiritual, care urcă spre cerul care s-a înălţat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepţia mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmăreşte cerul la care mereu râvneşte. E vorba deci, de un cer, care se înalţă spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a omului.
Totul se înfăptuieşte cu un uimitor simţ pentru nuanţă şi cu tot atâta simţ al discreţiei. Un exemplu al înclinării spre nuanţă, ni-l oferă substanţa lirică a poeziilor populare. Stările cele mai des cântate şi exprimate sunt „dorul”, „jalea”, „urâtul”. Or, toate aceste stări, care alcătuiesc substanţa celor mai multe poezii populare sunt stări de „nuanţă”. Nici unul din cuvintele dor, jale, urât nu e traductibil în altă limbă. Ele denumesc stări sufleteşti româneşti

Apasati aici pentru a citi intreg studiul

 

Related Blogs