Joc Black and White 2. Nu-mi place. E simplist. E limitat. E constipat. E complet diferit de ceea ce asteptam eu si restul de indivizi carora marketingul nu le-a spalat creierele cu prostanol si nu cred ca grafica = “joc tare frate!” Cineva se plângea mai deunazi ca Sam a primit prea mult, sau ca Quake a primit prea putin. In orice caz, ca Sam e prea aproape de greii lunii în materie de FPS. Pai e dragilor, ca merita sa fie. Am jucat doua zile si nu m-am plictisit. Mi-a adus aminte de era aia faina când jocurile erau macar jumatate facute din pasiune reala pentru ludic. Când Goblins, asa limitat pe PC Speaker stia sa faca o atmosfera mult mai faina decât orice megalomanie marca Electonic (f)Arts. Când era “just for fun”.

Revin la Black and White 2. Casc plictisit. Totul e ca un tabel de excel: clar, curat, ordonat. Nici un pic de mister, nici o umbra de necunoscut. Simplu, sa priceapa tot prostul, pentru ca altfel prostul nu cumpara. A fost învatat sa i se ofere totul la nas, nu poate sa mai aiba initiativa. Nu cunoaste ideea. El stie ca sunt niste parametri care trebuie umpluti prin gameplay. Ca repetitiv si mecanic înseamna fun. Si cand te dai cu capul de perete e repetitiv si mecanic. Si asta e fun?

In fine, poate ca exagerez putin. Poate ca sunt profund dezamagit de un joc mosit ani de-a rândul care în loc sa fie o revelatia situata deasupra primului, a fost un fâs înecat în sablonul de gândire care domina piata mondiala. Pur si simplu a avortat ideea de original sau de inovativ si a preferat o stagnare care sa-i asigure un loc caldut în topurile de vânzari si o cota grasuta din banii alocati divertismentului digital. Banii vorbesc, ideile tac. Idiotii decid.

Jack The Ripper