Măşti

Te caut. Te tot caut. Pe tine. Pe cel adevărat. Pe cel veritabil. Pe cel creditabil. Te caut în mine acum.  Mor de nerăbdare să văd dacă măcar acolo mai trăieşti, după ce mi-am dat seama că, în tine, tu nu mai eşti de o vreme încoace, de când ai renunţat să crezi că acea etichetă de om înţelept îţi stă bine lipită pe suflet şi mi-ai dat-o mie, deşi nu doar eu eram singura convinsă că nu mi se potriveşte, că nu se asortează cu nimic: nici cu spiritul meu rebel, dovedit incontestabil de acele şuviţe a căror culoare e întotdeauna nestatornică şi, cu atât mai puţin, cu specifica mea nesiguranţă în ceea ce priveşte toate pronumele şi substantivele proprii existente.

Noi doi, împreună, alcătuim antiteza absolută, pentru că, ştii bine, orice am face, oricum am spune, oriunde ne-am duce şi oricât ne-am preface nu ne potrivim deloc. Deşi e greu de crezut, cerul şi pământul sunt mai aproape unul de celălalt decât suntem noi. Şi mai puţin necesari unul altuia.

De aceea, ţi-am dăruit o mască şi ţi-am dat posibilitatea să o modelezi cum vrei, cum crezi tu că ţi-ar sta mai bine cu ea, aşa, ca să putem şi noi ieşi în lume, să ne contopim cu ea şi nu să fim arătaţi cu degetul în timp ce ne mirăm cum putem ca, separat, să existăm conform regulei, să fim în rândul lumii, iar, împreună, să devenim o excepţie a normalului din jur, cea mai observabilă excepţie, aş spune eu în urma luării în calcul a tuturor reacţiilor trecătorilor.

Tu m-ai ascultat… parţial. Şi, tot parţial, m-ai auzit doar. Nu ţi-a luat mult timp să te decizi ce noi caracteristici îţi atribui. Ştiai ce vroiai şi erai foarte sigur pe tine. Ca întotdeauna. Eu sunt cea care stă prost cu siguranţa. Mereu. Ai stabilit şi ultimele detalii ale măştii, ai finisat-o puţin şi, în grabă, ţi-ai potrivit-o. Asta e! mi-ai spus zâmbind laaarg, foarte mulţumit de rezultatul muncii tale. Modelul ai fost tu, ca să putem semăna, ca să fim şi noi în rând cu lumea, ai adăugat, simţindu-te foarte bine în noua ta piele, în noua ta persoană. Oi fi fost eu modelul tău, dar o eu hiperbolizată, chiar caricaturizată, am replicat… în gând, deoarece niciun cuvânt rostit tare nu era suficient ca să îmi exprime uimirea încercată în momentul  în care te-am privit PE tine şi ÎN tine, în momentul în care ţi-am descoperit alter-ego-ul sau, pot să zic azi, singurul tău ego.

Acum mă plimb pe stradă de mână cu propria hiperbolizare… cu propria caricatură. Cu noul tu. Şi mi-e greu să mă văd aşa, să te văd aşa şi să te caut fără să te găsesc pe TINE, pe cel dinainte, cel nepotrivit cu mine, dar veritabil. Mi-e greu să te văd aşa: cu o coroană mult prea mare şi prea roşie pe cap, coroană purtată cu o mândrie nepermis de puternică, cu multiple sentimente (de ură, de invidie, de răutate etc.) ce ameninţă cu seriozitate să sfâşie cămaşa dungată, ca să poată ieşi la suprafaţă, cu paşi mari care lasă în spate gigantice urme ale aşa-zisului tău prezent glorios, cu mâinile alungite spre infinit, mâini încăpăţânate să adune toate stelele în buzunarul tău prelungit până sub pământ. Mă îngrozesc de ceea ce văd, simt repulsie faţă de tine.

E evident că nu poţi să treci fără să fii observat: nişte copii te arată cu degetul în timp ce râd sau, alţii, în timp ce o iau la fugă spre mamele lor, care sunt şi ele curioase şi schimbă impresii una cu cealaltă, nişte femei mai în vârstă îşi fac cruce şi se întreabă cum de există aşa un om, dacă mai poţi fi considerat om… În sfârşit, ai reuşit să atragi ochii tuturor asupra ta. Şi chiar pari satisfăcut. Şi eu derutată. Nu doar par. SUNT. Nu-ţi mai doreşti să fim în rândul lumii. Nici măcar separat. Nu tu.

Te tot caut. Şi nu reuşesc să te găsesc. Pe la jumătatea efortului maxim de a te descoperi, mă opresc, mintea mea nu mă lasă să mai continui şi îmi impune repetativ şi obsesiv afirmaţia lui Oscar Wilde: Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este. Oare nu cumva ai folosit ceea ce ţi-am oferit pentru a fi tu, tu cel adevărat? Oare nu ţi-ai ascuns vinovăţia în spatele măştii? Nu te mai recunosc. Nu te mai cunosc. Nu cred că te-am cunoscut…

De Alexandra-Nadina Turcu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 7.8/10 (28 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +9 (from 17 votes)
Măşti, 7.8 out of 10 based on 28 ratings
  • Alexandra

    Multumesc mult!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • anca

    foarte frumos role-play-ul în registrul solilocviu….măștile sunt cele care ne prmit intrarea, dar nicodată ieșirea din rândul lumii, doar dacă le cauterizăm una câte una.
    un text foarte interesant și de o sensibiliatte aparte
    felicitari

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • ARV

    Urma scapa turma.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Alexandra

    Vreau! Si acum. :))

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Alexandra

    Eh, si clarvazatorii gresec cateodata.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      Si baietii plang cateodata :)))

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
      • Alexandra

        :)) Da, plang si ei cateodata! Unii prea des, iar altii prea rar. Si sunt si fete care nu plang aproape niciodata.

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
        • Smile

          daaa femeile sunt niste forte ale naturii nu stiu cum de ne mai dau voie noua barbatilor sa traim pe planeta asta feminista 😛

          VN:F [1.9.22_1171]
          Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
          • Alexandra

            :)) Au femeile nevoie de si de voi, barbatii…

            VA:F [1.9.22_1171]
            Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
            • Smile

              bine ca vrei tu sa ai ultimu cuvant mereu 😛

              VN:F [1.9.22_1171]
              Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Alexandra

    Dar de unde stii ca eu port acum masca? Sau era folosita persoana a II-a cu valoare stilistica?

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      Sunt clarvazator

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Alexandra

    Ce frumos!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Alexandra

    Da, asta am vrut să spun. Printre altele. Nu, nimeni nu cunoaşte. Nu în totalitate. Oamenii sunt întotdeauna imprevizibili. Cred că toţi purtăm la un moment dat o mască, din multiple motive: să nu părem proşti în faţa unei persoane nou-cunoscute, care ne dă impresia că le ştie pe toate, să acoperim o greşeală pe care am făcut-o sau o minciună pe care am spus-o, să nu lăsăm pe cineva să ne cunoască prea bine, fiindu-ne teamă că într-o zi va exista între noi un conflict şi acea persoană va folosi anumite informaţii în defavoarea noastră. Dar, totuşi, fiecare simte nevoia să se descarce, să se povestească şi atunci pretinde că poartă o mască, pentru a nu fi rănit.

    Şi unele personaje pot fi considerate măşti.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Smile

      Da-ti masca jos, vorbeste liber si cu incredere si vei cunoaste o noua lume a posibiltiatilor infinite.

      VN:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Smile

    Vrei sa spui ca de fapt nimeni nu cunoaste cu adevarat pe nimeni?

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)