OMUL FĂRĂ ROATĂ

Demult, când Dumnezeu n-a mai avut nevoie de mine în înalturi, m-a rătăcit pe pământ… Am crescut niţel, am descoperit roata şi am împins-o cu o sârmă de jur împrejurul blocului. Nu m-am oprit decât atunci când mi s-au propus două roţi (cu un cadru, şa şi ghidon venite la pachet). De atunci n-am mai împins, am pedalat şi am făcut-o temeinic până într-o iarnă, când m-am trezit dând roată patinuarului cu o fată de mână. Crescusem… Pe gheaţă am vrut să depăşesc un grup de începători, m-am împiedicat şi am căzut. Am tras-o şi pe fată după mine. “Vezi, dacă nu stai în rând cu lumea” mi-a spus fata şi m-a părăsit bosumflată … De atunci am abandonat roţile. Nu-mi mai plăceau. Invariabil însă, mă ciocneam de ele. Şoferul de autobuz învârteşte o roată ca să mă ducă de colo până colo. El are şi pedale. Are şi scaun comod şi un ţel în viaţă. Ţelul lui e să-mi ia banii că mă duce de colo până colo. Vreau să cobor. Ajunge cât l-am îmbogăţit doar pentru că ştie cu roata. Dar nu mă lasă. Nu e staţie. Când opreşte n-aş mai vrea să cobor, dar o fac. Eram pe scară şi alţii îşi aşteptau rândul să coboare. Îi încurcam… Am început să urăsc roţile! Mă feream de ele fiindcă se învârtesc şi o dată cu ele o infinitate de puncte ce-şi aşteaptă trecerea pe lângă un reper. Am vrut să fiu reper! O vreme mi-a reuşit! Apoi am aflat că depind implicit de o roată invizibilă. ”Se cheamă soartă” mi-a spus un necunoscut ce nu părea de prin partea locului. ”Şi?!” l-am întrebat eu, uimit că sunt oprit de necunoscuţi pe stradă. Nu mi-a răspuns. Mi-a întors spatele şi a plecat. Tot uitându-mă după el m-am împidicat de roata unui copil scăpată din sârmă şi am căzut în noroi. Atunci roata mea, soarta mea, s-a oprit. De-atunci privesc spre înalturi şi aştept ca Dumnezeu să-mi mişte roata, pentru ca eu, punct finit în infinit, să mai trec o dată prin dreptul Lui, reperul meu. Să fiu şi eu în rând cu lumea… Ori să-mi găsească o nouă misiune în înalturi…

De Nicu Cîrstea