Fraţilor, nu ne lăsaţi!

Fraţilor, nu ne uitaţi!

Fiecare naţiune are o istorie tăinuită, ruşinoasă, dar prezintă o alta, cosmetizată,decentă, ad usum delphini.
Sigur, avem o istorie secretă, doar că nu e ruşinoasă, e una dureroasă, pe care o  ţinem ferecată cu umilitoare tratate politice, păzită de trădători de neam.
Curând, tăvălugul timpului o va strivi, precum carul zeiţei Palas Atena l-a strivit pe Encelatus, titanul răzvrătit. Astăzi cuvântul român este sinonim cu suferinţă, şi aşa va rămâne, atât timp cât nu vom face cunoscute întregii lumi filele istoriei noastre, file scrise cu sânge pe gheaţa apelor, pe scoarţa pământului, pe piatra stâncilor şi cu negreala din suflet pe memorie!!
Deschid Cartea Durerilor Neamului la una dintre monstruoasele crime petrecute la graniţa basarabo-sovietică, mult timp înainte de Al Doilea Război Mondial, când încă nu ne fusese răpită toată Basarabia.
Atunci, în noaptea de 23 februarie 1932, gerul coborâse până la –20°C, iar cerul părea o enormă cupolă de sticlă albastră, pe care stelele străluceau ca nişte ochi de lup. Deodată, fix la 12 noaptea, pe malul sovietic din faţa comunei Olăneşti
(Basarabia), s-a dezlănţuit iadul: bubuituri, rafale de arme automate şi rachete luminoase care sfâşiau întunericul.
La lumina lor, agenţii GPU – satane roşii – împreună cu grănicerii, îi vânau pe bieţii moldoveni care îndrăzneau să părăsească raiul sovietic pentru a se statornici în Basarabia românească.
Spre sfârşitul canonadei, care a durat cam jumătate de oră, pe malul românesc urcau cu mare greutate vreo douăzeci de necăjiţi ai soartei. Doar atâţia rămăseseră din grupul celor şaizeci de moldoveni – bărbaţi, femei şi copii – care s-au aventurat pe podul de gheaţă, tânjind spre libertate.
Deşi neînarmaţi şi aflaţi la jumătatea râului, în zona neutră, bieţii oameni – moldoveni furaţi odată cu o mare parte din Basarabia – deveniseră ţinte vii pentru  grănicerii sovietici şi agenţii G.P.U., care au tras fără somaţie.
Un bătrân de vreo şaptezeci de ani, cu nişte răni groaznice, ajuns pe malul românesc, înainte de a se prăbuşi, a întins celorlalţi refugiaţi un sac în care se zbătea ceva. Nu mică le-a fost mirarea acestora când au desfăcut sacul: în el se
afla un copilaş de vreo şapte-opt luni, vânăt de frig. Abia după ce au scos copilaşul, bătrânul şi-a dat duhul, bucuros că şi-a putut salva nepotul. Ceilalţi ai săi – fiul şi nora – morţi…
Cam în timpul când oamenii scoteau pruncul din sac, un băietan cu privirile pierdute, cu maxilarele încleştate de frică şi ger, cu hainele pline de sânge închegat, suia anevoie malul, mai mult târându-se. Când şi-a mai revenit, el a relatat despre un al doilea grup, pe care sovieticii l-au prins chiar în marginea pădurii. Fără nicio judecată, toţi au fost omorâţi cu sălbăticie. Bărbaţii –  împuşcaţi în burtă şi în genunchi, iar femeilor le-au tăiat sânii şi buzele, retezându-le apoi picioarele cu rafale de armă. Toţi au fost lăsaţi acolo, în zăpadă. Curgea sângele ca la abator. Şi moartea, care întârzia să vină…
Pruncii au fost purtaţi de grăniceri şi agenţii GPU în vârful baionetelor, ca nişte trofee însângerate. Toate aceste victime erau localnici din cele trei sate învecinate comunei Purcari, judeţul Tighina. Răcnete neomeneşti, ţipete de durere şi urletele pruncilor străpunşi ar fi înfiorat până şi fiarele pădurii, dar pe ruşi, nu!
Cu toate atrocităţile comise de autorităţile sovietice, exodul moldovenilor spre Basarabia românească a continuat. Despre aceste acte de cruzime s-a discutat şi în Parlamentul României de atunci. S-au făcut memorii către Societatea Naţiunilor, în aprilie, pe data de 16, anul 1932, au avut loc mitinguri de protest la Paris.
Degeaba! – sovieticii nu recunoşteau autoritatea Societăţii Naţiunilor, şi sfidau lumea, continuând barbariile contra moldovenilor transnistreni.
Mai-marii „Paradisului Obligatoriu”, folosindu-se de gloanţele mitralierelor ce băteau într-un ritm sacadat şi de bestialitatea nativă a ruşilor, au lăsat pustii multe sate moldoveneşti…
Totuşi, ceea ce nu au reuşit cu forţa armelor au desăvârşit prin deportări masive. Convoaie întregi de moldoveni au luat drumul fără întoarcere al Siberiei. Pentru ai noştri începuse un nou calvar: acela al deportărilor! Morţi. Mulţi morţi… fără cruce… fără nume… aruncaţi în pustiul rusesc…
I-au ciugulit vulturii stepelor, i-a înghiţit pământul nesătul al Rusiei. Au jalonat cu osemintele lor multe capitole ale istoriei noastre dureroase. Trebuie să păstrăm un pios moment de reculegere în memoria românilor transnistreni
hăituiţi şi exterminaţi în masă – străini în propria lor ţară. „Graniţele României se întind până acolo până unde se întinde şi limba românească.” Astăzi, cuvintele acestea sunt doar o veşnică lacrimă de sânge pe obrazul desfigurat al României.

De Horia Crioştean

Related Blogs