Puţini sunt acei ce reuşesc să înţeleagă logica unei femei, grăbite să-şi rezolve problemele pe care le poartă cu sine ca pe o bijuterie de preț.
Lucia îşi împarte existenţa între casă şi serviciu. Cu o sacosă în mâna stângă ,
geanta şi altă sacosă în mâna dreaptă se întorcea acasă cu chipul iradiind de
mulţumire: „A fost o zi plină”!
Se obişnuise atât de mult cu ele încât lipsa lor îi dădeau o stare de nelinişte.
Dimineaţa erau goale, iar când se întorcea căpătau forme nedefinite.
Deseori i se spunea că e”individualistă” şi nu înţelegea de ce. Poate că făcuse din
căratul sacoşelor o pasiune doar a ei şi nu putea să o împartă cu cineva.
La un moment dat chiar se simţea bine, se crease o simbioză între sacoşă şi ea.
Mâinile Luciei împrumutau uneori din căldura lor şi ele, sacoşele se identificau cu
pielea ei şi chiar făceau o comuniune.
Când te gândeşti că au reuşit să vadă lucruri şi evenimente pe care suratele lor
punga, paporniţa sau plasa nu au avut privilegiul să le vadă, poţi să spui că au
noroc. În lumea lor erau vedete, puţine reuşeau să iasă din anonimat şi să ajungă
la rangul de sacoşă. Trebuia să treacă ceva timp şi chiar să aibă ceva cunoştinţe
pentru a avansa.
Acestea erau plimbate pe la diverse ocazii, pe stradă, în autobuz, la serviciu, la
librărie, la lansări de carte şi chiar la înmormântări.
Le plăcea mirosul de lectură şi se foiau atunci când coperţile cărţilor le
mângâiau interiorul. În schimb erau revoltate şi scoteau sunete ciudate când erau
încărcate cu alimente şi alte lucruri. Sacoşele Luciei nu suportau mirosul de mici.
Se strâmbau şi căutau o soluţie de ieşire din această situaţie. Foşneau, se îndoiau
şi chiar strigau cât le ţineau gura.
Da’ când îţi iei aşa o responsabilitate pe cap şi vrei să fii cărăuş o viaţă, n-ai
cum să dai înapoi, doar aşa, că nu suporţi pe X sau pe Y.
Le-a trebuit o perioadă de timp să înţeleagă acest lucru, să se obişnuiască şi
chiar a început să le placă această îndeletnicire.
Puţini pricep soarta lor şi chiar le condamnă că sunt prea subţiri, se întind uşor
sau te părăsesc când ţi-e lumea mai dragă.
Duminica, Lucia se gândea şi la ele şi le dădea liber. Era de fapt singura lor zi
liberă din săptămână. Îşi petreceau timpul tolănite în sertarul de la bucătărie.
Făceau baie sau stăteau întinse pe sârmă la aer.
În timp ce prietenele ei, sacoşele, nu-şi refuzau ideea de a sta acasă, Lucia
pentru a nu mai fi numită „individualistă” şi-a propus să se gândească şi la
alţii şi acceptase invitaţia de a merge la o pizza. Se gândea la cei cu
pizzeriile să nu dea faliment.
Aurica, sora ei, o invitase la o pizza într-o duminică de toamnă. Pentru prima dată
venise neînsoţită. Îşi lăsase sacoşele acasă şi simţea că-i lipseşte ceva…
Ceasul din perete le şoptise că întâlnirea s-a sfârşit.
Ieşise din pizzerie şi privirea se opri într-o vitrină. O vitrină în care se
răsfăţau sacoşe fel de fel. Mari, mici, albe, colorate cu imprimeuri, cu mânere
aurite.
Se întoarse şi la picioarele sale se opri o sacoşă.Vântul alerga după ea. Mâna
Luciei era unica ei salvare. Mai avea acasă două care o aşteptau şi se făcuse şi cu
a treia.
Sacoşa foşnea de fericire. Ştia că logica vieţii nu e aşa uşoară, cum pretind unii
sau alţii, iar individualismul credea că e un fenomen inventat de cei ce nu au ce
face.

De Lăcrămioara Andrei

Related Blogs