„În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.”(L. Blaga)
„Mai repede! Şi mai repede! Ştiu că pot alerga mai repede de atât! Nu-l las eu să mă prindă!” Dar sigur că o să mă ajungi, doar eşti mult mai rapid ca mine şi dorinţa de a mă opri, ca să-mi dovedeşti că nu pot câştiga mereu e atât de mare încât nimic nu te-ar încetini acum. Nici măcar chipul meu, care te roagă prin priviri să nu mă prinzi, să nu vrei să mă prinzi. Nu-mi place să pierd. Urăsc să pierd! Şi acum nu mai sunt puternică, sunt atât de slăbită… Cum să fiu puternică, dacă în jurul meu nu există peisajul acela nemaiîntâlnit, de care îmi povesteşti de multe zile, te văd doar pe tine, văd doar umbre de tine şi în spate îţi simt prezenţa apropiindu-se din ce în ce mai mult de prezenţa mea zăpăcită.
Dar fiecare gând apărut subit mi-l gândesc cu propria-i viteză şi, la fel de repede, mă opresc. Stop! Ce-mi pasă mie că pierd întrecerea dacă, în acelaşi timp, câştig o îmbrăţişare de câteva minute de la tine? Dacă o să mă întrebi de ce m-am oprit, o să-ţi spun: „ca să mă prinzi”. Şi sigur o să fii mulţumit, că nu eşti tu cel ce doreşte multe explicaţii. Zici că nu te poţi baza pe cuvinte. Eu te cred. Eu te cred întotdeauna.
Nu mă întrebi nimic. Mă iei în braţe şi… atât. Tu pari să te bucuri de acel moment, pari pe deplin mulţumit, dar nu mi-am dat niciodată seama ce te poate face pe tine mulţumit şi, mai ales, CÂT. Eu încerc disperată să te simt şi să mă simt fericită acolo, în strânsoarea deloc dureroasă a braţelor tale. Dar nu reuşesc. Deşi depun un efort imens, ca şi cum toate sentimentele mele de pretutindeni şi dintotdeauna ar trebui să se afle acolo. Vreau să-ţi spun asta. Vreau să-ţi spun demult asta, de când mi-am dat seama că nu ne mai potrivim aşa de bine. Că poate nu ne-am potrivit niciodată. Că poate a fost doar iluzia că ne-am potrivi vreodată. Dar nu reuşesc. Nu, nu pot să fac nici asta. Când sunt lângă tine, toate cuvintele se întortochează, se îmbină şi nu iese niciodată combinaţia potrivită. La fel se întâmplă şi când sunt departe de tine, dar mă gândesc tot la tine. Tac. E vina mea, poate că l-am iubit pe fugă şi acum, când m-am oprit, am uitat să-l mai iubesc. Dar eu, totuşi, îl iubesc. Doar că nu-mi dau seama.
În casă. Amândoi. Tu, în sufragerie, la televizor. Eu, în bucătărie. Mă dau peste cap şi înapoi să-ţi pregătesc un ceai. Mi-am pus până şi un şort, aşa, ca să par mai credibilă în toată încercarea asta de a face pe bucătăreasa pricepută, care ştie că, pentru a prepara aşa ceva, trebuie să fierbi apa bine-bine, apoi să pui plicul în cană şi să-l laşi puţin acolo. Dar mi-e atât de frică să nu cumva să crezi că ai aşteptat deja atât de mult timp pentru un amărât de ceai sau că există vreo necesitate pe care eu nu ţi-o pot satisface, încât nu iau al doilea pas în serios şi îţi servesc ceaiul mai devreme decât ar face o bucătăreasă adevărată. Ţi-l duc pe tavă, păstrând şorţul, ca să nu-mi stric imaginea de femeie care le ştie face pe toate. Ţi-l servesc foarte mândră de ceea ce am realizat (până să te cunosc pe tine, nici măcar nu ştiam cum arată o bucătărie…). Mă aştept la o reacţie pozitivă din partea ta. Cum să nu-ţi placă ce ţi-am pregătit, dacă am muncit aşa de mult? Şi, în plus, tu întotdeauna spui că-ţi place. Dar… „Au!!! Tu vrei să-mi arzi limba, gâtul şi toate locurile prin care mai ajunge ceaiul ăsta?! Tu n-ai văzut că-i prea fierbinte?!”
La asta chiar nu mă aşteptam! Dar ai dreptate: ce m-a apucat pe mine, cea care evită cât poate să intre într-o bucătărie, pentru a nu produce ravagii (în special incendii), să mă ofer să-ţi pregătesc ceva şi să mă şi aştept să-ţi placă, doar pentru că am depus foarte mult efort? Doar cartofii mei prăjiţi te mulţumesc. Sau, cel puţin, aşa zici.
Întoarsă din bucătărie, fără tavă şi fără şorţ, aşa cum ar fi şi trebuit să rămân, doar cu acea rochie înflorată, cu care mă îmbrac adesea, pentru că mi-ai lăudat o dată înfăţişarea în ea, te caut prin toată casa: cu privirea, cu mirosul, cu mâinile, caut auzul paşilor tăi şi îmi dau seama că e posibil ca acel zgomot făcut adineauri de uşa trântindu-se să fi fost totuşi real şi nu doar cum am crezut eu, un răspuns inexistent al dezamăgirii tale faţă de mine.
Te aştept ore în şir. Pe canapea. Nu mi-am mişcat nici măcar poziţia mâinii, din cauza preocupărilor: oare la cine eşti şi, cel mai important, cu cine? Nu-mi pot imagina vreun spaţiu, vreun timp diferit de al meu în care te poţi afla. Nu te-am văut niciodată în prezenţa altcuiva. Când eşti cu mine, eşti doar cu mine. Noi doi suntem de ajuns. Nu mă pot convinge că ai avea nevoie şi de altcineva. Şi, dacă, totuşi, ai avea, ar fi doar vina mea, ar însemna că nu ştiu să am grijă de tine.
În sfârşit, apari: tot cu haina aceea, tot cu cheile de la maşină în mână, tot cu ochelarii de soare pe ochi. Tot la fel de enervat. Tot tu! Doar că nu mai eşti la fel de atent la mine ca de obicei. Chiar mă ignori… Trebuie să rectific ce am gândit anterior: Tot tu, ÎN EXTERIOR! O ţii aşa tot atâtea ore câte ai fost plecat. Prezenţa mea a devenit absenţă pentru tine. Şi, dacă s-a întâmplat aşa, înseamnă că şi pentru mine. Doar mă mişc deodată cu tine întotdeauna, repet mereu ce zici tu, cu o siguranţă care a început să mă sperie, fiind convinsă că spui doar adevăruri. De ce nu aş şi simţi deodată şi la fel cu tine? De azi, eu nu mai sunt… Trăiesc doar ca o absenţă.
Dar mă gândesc că trebuie să clarificăm lucrurile dintre noi, nu putem să ne petrecem astfel tot timpul ce ne-a mai rămas de stat în acea cabană de la marginea unui oraş, de la marginea lumii noastre. Mă concentrez, îmi ţin răsuflarea câteva secunde (1, 2, 3…) şi apoi încep, fără a mă gândi la ce urmează să-ţi spun (nici n-ar avea vreun sens să mă gândesc). Aş reuşi doar să mă descurajez. Încep:
-Eu…
-Da, tu.
-Eu trebuie…
-Ce trebuie?
-Eu trebuie….
-Da… ?
-Eu trebuie SĂ PLEC!
Şi chiar plec. N-am reuşit… nici acum să-ţi spun.
***
Azi e mâine. De fapt, azi e azi. Dar e mâinele zilei de ieri. Şi mâinele meu. Acum sunt femeia de mâine. Ştii ce vreau să spun! Vreau să ştii! M-am schimbat. Toate turele acelea făcute în cercuri împrejurul camerei mele m-au făcut să ameţesc şi astfel să gândesc mai… bine (?) decât o făceam cu mintea limpede, când mă învinăvăţeam numai şi numai să nu-ţi găsesc vreun defect. Rămâneam înfiorată când ajungeam să-ţi pun perfecţiunea la îndoială. Nu, nu puteam crede că eşti şi tu om şi că poţi greşi. Tu erai un zeu, TREBUIA să fii un zeu, unul care a fost trimis să-mi răsplătească acele fapte bune pe care nu ştiam că le-am făcut. Pe care nici acum nu ştiu că le-am făcut.
Dar m-am convins că m-am înşelat, că neîncrederea în mine e prea mare încât să fie încă suportabilă, că e necesar să fac cumva să o diminuez. Că e necesar să te învinovăţesc ca să mă disculp: m-ai iubit doar în fugă, niciodată îndeajuns, ai vrut să le ştiu face pe toate, chiar să şi gătesc, ai ţipat la mine când trebuia să mi te arăţi înţelegător, m-ai lăsat singură când am vrut să fim amândoi etc.
Ca acest proces să fie complet, simt nevoia să-ţi şi spun ce gândesc, simt nevoia să te fac să ştii. Dar eşti prea departe de mine acum. Nici nu ştiu, de fapt, unde eşti. Dar ştiu că eşti departe. Ştiu! O să-ţi scriu! Noua ta adresă o am, dar îmi pare necunoscută, pe când poştaşul sigur o poate găsi. Uite că există o persoană care te poate afla mai repede decât mine!
Mă apropii de birou şi mă gândesc să încep să scriu. Dar, evident, amân acest act, tot cu un gând: Oare ştii că e deja toamnă? A doua toamnă… Apoi chiar că încep să scriu: doar nu am mai fost niciodată aşa de hotărâtă şi aşa de sigură pe mine!
„Dragă Domnule,
Tu mă cunoşti. Poate mai bine decât te cunosc eu pe tine. Mi-ai dovedit-o de nenumărate ori: de fiecare dată când reuşeai să mă surprinzi cu atitudinea ta de om preocupat prea mult de vreme (doar ştii că eu credeam că te prefaci că plouă şi, culmea, la un moment dat, chiar începea să plouă!), de fiecare dată când reuşeai să mă surprinzi din cauză că tu nu erai surprins că ţi-am pregătit stângaci, cum ştiam eu (cum nu ştiam, mai bine spus), o porţie de cartofi prăjiţi din care nu gustam niciodată, fiindu-mi prea teamă să aflu dacă eşti politicos când spui că sunt cei mai buni pe care i-ai mâncat vreodată, sau dacă, întradevăr, îţi plac. Întotdeauna am optat pentru o singură variantă.
Tu mă cunoşti. Ştii că nu mă pricep să scriu începuturi (drept dovadă, în primul paragraf, menţionez de cartofii prăjiţi). Şi nici finaluri. Nici pe hârtie, nici pe calculator, nici oriunde altundeva. Ştii că, în cuprins, te ameţesc cu explicaţii poate deja-auzite, cu detalii insignifiante, care, spuneai tu, nu te plictisesc niciodată, deoarece adori cuvintele pe care le folosesc, întotdeauna altele, pentru a exprima, însă, acelaşi lucru. În ultima vreme, mă aşez cam des între paranteze. Şi stau acolo, cuminte, multă vreme.
Vreau să-ţi explic de ce nu am scris data şi localitatea, pe care eu nu le uit niciodată: tu exişti în afara spaţiului şi a timpului, nişte numere scrise la întâmplare (nu ştiu cum reuşeşti să-ţi dai seama că niciodată nu menţionez ziua reală! Poate pentru că e evident că sincronizarea mea cu indicii temporali e întotdeauna deplorabilă.) nu semnifică nimic pentru tine. Şi, în plus, tu ştii mereu unde mă aflu eu, unde mă poţi găsi, dacă, dintr-o greşeală devenită ulterior intenţie, îţi torni prea multă cafea în cană şi nu ai cu cine să o împarţi. În afară de mine.
Ca întotdeauna, îţi adresez cuvântul „drag”. Pentru că mi-eşti drag, desigur. Acum, numele tău l-am înlocuit cu un substantiv comun, forţat să devină propriu, „Domnule”, pentru a marca distanţa ce s-a instalat comodă între noi, acel zero imposibil de îndepărtat, pe care tu îl scrii mereu „0”. Se pare că dai întâietate cifrelor în faţa literelor. Şi asta mă supără.
În liniştea ta mă pot auzi doar eu. Nu cred că ţi-am spus niciodată cât mult îmi place cum îmi sună vocea în preajma ta. De aceea vorbeam aşa de mult când eram cu tine, repetându-ţi aceleaşi lucruri de zeci de ori, cu alte cuvinte (urăsc monotonia, dar mi-e frică de necunoscut). Deveam propriul ecou. Apoi al tău. Doar ştii că adoram să ghicesc la ce te gândeşti, tachinându-te, dacă nu toate gândurile tale erau destul de cuminţi, încât să se asorteze cu imaginea inocentă, ce le-o impuneai tuturor !
Mă privesc. M-ai transformat, fără să-ţi dai seama, în oglinda ta. Mă priveai mereu şi îţi lăudai înfăţişarea prin intermediul meu, spunându-mi: „Ce bine îţi stă părul azi!”sau „Ai cei mai frumoşi ochi!” sau „Îmi place cum eşti îmbrăcată!”, neştiind că persoana a II-a se transforma într-o imperceptabilă persoană I. După aceea, eu te-am mai putut transforma doar în tine. Şi mi-a fost suficient. Şi ţi-a fost mai mult decât suficient.
Nu m-ai crezut când ţi-am spus că acele cuvinte împrăştiate aleatoriu pe trotuar o să rănească trecătorii. Întâmplător, am fost unul dintre ei. Ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe acolo. După aceea mi-ai dat dreptate, după aceea ţi-a părut rău că nu ai avut încredere în mine. Eu nu te-am iertat. Tu m-ai acuzat că nu te iert. Că nu ştiu să iert. Eu, la rândul meu, ţi-am dat dreptate.
Te-ai menţinut indiferent şi ţi-a fost bine. Păstrezi distanţa şi ţi-e foarte bine. Te vei obişnui fără mine şi vei uita cum ţi-a fost. Eu mă voi obişnui că ţi-e bine fără mine şi voi uita cum e să fiu cu tine. Cine va fi cel mai câştigat? Evident că tu, orice ar zice aparenţele. Tu le înşeli întotdeauna. Devii şi tu aparenţă şi totul devine real.
Nu te mai chem. Nu mai aştept să mă chemi. Nu mă aştept să mai vii. Nu te aştept să mai vii. Nu vreau să mă mai vezi. Nu vreau să te mai văd. Vreau să uit. Vreau să vrei să uiţi. Vreau să reuşim. Separat.
Cu o nouă semnătură,
acum-Doamna-ta-cea-dragă
P.S. Nu mai ştiu cărui Domn i-am scris. Nu mai ştiu cine eşti. Dar ştiu cine ai fost.”
Acum îţi aştept răspunsul.
***
Tot aştept…

De Alexandra-Nadina Turcu