Cine eşti tu?

– Cine eşti tu? Mă întreba ea cu pudoare convenţională ca şi cum răspunsul trebuia tratat cu aceeaşi confuzie cu care era pusă întrebarea.
– Ce este cu această întrebare? Cine sunt eu? Sunt cineva care încearcă să-şi
desluşească formele, moralitatea, şi freamătul. Sunt o entitate între două valori;
creaţie şi desăvârşire. Lumea aceasta a noastră, magnifică, are dreptul la o
agitaţie care poate fi suspectată de vină şi răsfăţ. Pe mine, spre exemplu, m-a
lăsat pe acest pământ bogat în spirit, în plenitudine, nu ca să plâng în fiecare
seară de recunoştinţă, ci pentru a mă face să înţeleg că nu există nimic mai
definitoriu ca viaţa. De prezenta desăvârşire de care aminteam nici nu mai poate fi
vorba, iar după atâtea coţinuturi nerostite şi un timp foarte obiectiv, puţin câte
puţin, secundă după secundă, se netezeşte, aşa cum a decis universul, într-o
clepsidră preaplină cu nisip, că energia şi lirismul de care suferim reprezintă o
realitate diabolică care curge cu aceeaşi intensitate.
– Dar tu cine eşti?
– Eu? Am înţeles că sunt nerăbdarea cu care mă ofer lumii indolente. Acea lume care
îmi împuţinează puterile, îmi zădărniceşte luciditatea, după care voi deveni sclava
propriilor mele intenţii. Şi nu o spun păstrându-mă orgolioasă, ci cu o supremă
resemnare în faţa unor idealuri care nu vor fi niciodată descoperite.
– Singurul lucru care ţi se poate imputa este că în timpul neputinţei vei fi
uitată, dar păstrată cu mare grijă pe o etajeră prăfuită, atât de bine camuflată
printre umbrele înserării, încât nici nu s-ar putea da de bănuit că acolo ar exista
o statuetă însufleţită şi că arderea aceea interioară ascunde de fapt trăirea
sângelui. Cam aceasta eşti tu. Dar, fiecare dintre noi, luat diferenţiat, nu
înseamnăm mare lucru. Împreună în schimb, am putea fi bogaţi în foc şi rugăciune,
fluid stelar, în urma topirii universului. Acolo unde ruşinea te ia cu ameţeli şi
frustrare, teama de absurd, pulberea şi demonii, ne agită ca după o romanţă
neinterpretată. Dar dacă vrei să afli neapărat răspunsul la întrebarea care macină
întreaga umanitate mai trebuie să ai un pic de răbdare. Speculaţiile sunt
programate a avea rezolvare creînd sentimentul că ansamblul formelor declarative
ţin locul virtualei întrebări: Cine suntem noi? Continuînd în acelaşi registru s-ar
putea da un răspuns: Poate că suntem parte a materiei, a unor absurde procese, a
unor enigmatice penetraţii, sau poate chei spre deschiderea nemărginitului univers.
Suntem poate nişte neglijabile încarnări, hazardate spirite, mamifere neelucidate,
pilde afective, suntem îndemnuri pripăşite, realităţi dihotomice, sughiţuri în urma
unor îngurgitări descompuse şi greţoase.
– Mai rău nici că se putea! Niciodată nu eziţi în a-ţi etala admiraţia pentru
lehamite, spuse ea puţin contrariată.
– Dar asta suntem, continuând cu şi mai multă înverşunare. Un amestec de
contradicţii şi admirabilă pedanterie, suntem aderenţe la o realitate exorcizată,
suntem fiinţe vii într-o lume moartă. Suntem ce n-ar trebui să fim pentru plăcerea
de a fi, o minciună, ori un crochiu modelat după nişte repere imaginare, apoi,
mulţi fiind, aruncaţi pe un promontoriu fertil, am avut ocazia să ne perpetuăm în
utilităţi groteşti pentru a dispărea întrutotul, unul câte unul, şi la un moment
dat, în neantul mult aşteptat, să ne apărăm dreptul de a fi minusculii aceia
spermatici, care, mişcându-ne prea repede avem ocazia să obosim inutil într-un
mediu vital.
– Ştii, n-ar trebui să participi atât de activ şi absolut la crearea unei imgini
apocaliptice a fiinţei umane, nu trebuie să avertizezi cu un scuipat la
extraordinara problematică a celei mai complexe arhitecturi universale şi nici n-ar
trebui să scoţi în evidenţă realităţi care ar putea tulbura prin cruzimea lor.
Ştii, de asemenea, că există adevăruri şi secrete care ar putea ucide. Ar mai fi
ceva pentru care mi-aş da un deget să aflu răspunsul, glumi ea. Ce părere ai despre
perpetuarea înlăuntrului atitudinii sufleteşti?
– Am fi fost noi ce suntem acum dacă acea forţă divină nu s-ar fi preocupat cu
multă grijă şi îndrăzneală să ne ducem peste veacuri umbrele genetice, să ne iubim
aproapele cu graţia cu care ni-l şi omorâm, să întindem poduri, mai mult
demonstrative, peste sufletele aceleiaşi ape, peste candoarea pierdută a divinelor
glose muieratice, aprinzând flamuri galben-albăstrui în nopţile de carantină, să ne
trădăm propriile intenţii consolatoare şi să ne masturbăm în zilele impare pentru a
ajunge la extazul promis? Aceasta este incontestabila realitate de care nu trebuie
să te mai îndoieşti. Şi acum de ce taci? Dar poate că este mult mai bine să taci
decât să fii de acord cu o „existenţă inexistentă” trăind-o tu însăţi.
Gândurile o pătrundeau până dincolo de propria-i făptură şi încercă să-şi mascheze
neliniştea prin câţiva paşi făcuţi prin camera slab luminată. Îmi evită de câteva
ori privirile în timp ce eu i le căutam cu insistenţă, dar nu am obţinut decât o
clipire repetată a pleoapelor, semn de nervozitate excesivă.
Se aşeză într-un târziu pe pat, îşi trase ciorapii cu o largheţe explicită pe
picioarele-i perfecte şi, pe jumătate goală, se aplecă pentru a-şi primi sărutul
acelei zile.
Rochia ei lungă de culoarea cerului în după-amiezele odihnite o aruncă pe trupu-i
năvalnic cu aceeaşi pudoare şi dezimvoltură cu care se lăsa iubită. Întinse două
degete în semn de despărţire şi din uşă mai privi o dată locul în care bucuriile şi
împlinirile sunt pline uneori de o inocenţă inexplicabilă.
Din acel moment nu am mai văzut-o niciodată.

De Octavian Anuta

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 8.1/10 (21 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +13 (from 17 votes)
    Cine eşti tu?, 8.1 out of 10 based on 21 ratings
    • Damian

      Sanatate Domnul Tavi

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
    • Octavian Anuța

      Dragă Horia. Permite-mi, te rog, să mă adresez ca unui prieten. Se pare că avem mai multe în comun. Excluzând faptul că am avut un părinte ilegalist, familia din partea mamei a suferit cam aceleași vicisitudini. Am avut trei preoți în familie, dintre care doi au fost suspectați că au colaborat cu legionarii. Tatăl mamei mele, bunicul, a fost închis în demisolul casei (în acele vremuri triste sediul zonal al securității), pe care astăzi o locuiesc cu mândria descendentului acelor eroi români. De altfel casa, în memoria bunicului meu, este declarată monument istoric. Acesta este un aspect minor pe lângă ce s-a abătut asupra familiei ilegalistului prin anii 50 și după 1965. Crezi, oare, că de plăcere am fost pus în situația de a părăsi definitiv țara pe care o iubeam, și pe care mama mi-o introdusese în spirit ca pe o ființă iubită? Tocmai de aceea am și revenit imediat după revolta națională în țara mea. Mulți prieteni care au plecat doar de dragul de a gusta din dulceața occidentului, se află încă acolo, iar eu am fost suspectat de nebunie tocmai de către aceștia, și nu numai, când au auzit că am decis să mă întorc. Ce s-a întâmplat cu ilegalistul de altă dată, intrat în dizgrația potentaților vremii, mai bine să nu-mi amintesc! Dacă deschizi blogul meu literar, vei găsi un mic pasaj, în „O trecere prin viață”. Referitor la textul meu literar, crede-mă că nu are sens să continuăm contradicția la infinit. Aparține volumului „Borderline” și cu cea mai mare plăcere ți l-aș pune la dispoziție dacă și tu ai fi interesat de acest lucru. Ai avea ocazia să constați că în mai toate piesele literare din acest volum, este abordată boala psihică, apropo de acel pictor (cred că te-ai referit la Vincent van Gogh), care reprezenta niște nebuni în criză. Sincer, mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, și în speranța c-o vom mai face, îți doresc o duminică agreabilă.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 10.0/10 (5 votes cast)
      • horia crios

        All right ! La rându-mi, îţi voi oferi o carte scrisă în memoria tatălui meu. O pot expedia prin Poşta Română dacă domnia ta vei fi interesat;nimic nu este romanţat şi nici exagerat…O realitate tristă despre care nici astăzi, după atât amar de vreme, nu se vorbeşte.
        P.S. Cunosc şi eu cazul unui mare comunist, efectiv un erou, care, prin 1953 sau 1954, a venit acasă la ai lui dar nu a găsit decât un nepot de câţiva ani. Acestui copil îi lasă un portofel cu acte, nişte bani şi-i spune : trebuie să plec, mă caută…miliţia. Şi dus a fost! Curiozităţi ale vieţii…trădări…oricum, ceva tipic românesc. Să ne auzim cu bine şi, cine ştie, poate ne vom întâlni vreodată.
        O zi cu soare şi noroc !

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 8.0/10 (2 votes cast)
    • Octavian Anuța

      La orice alt scriitor m-aș fi putut gândi când am scris acest text, dar nu la Minulescu. Fiind poetul adolescenței mele, am reținut cu emfază, și din motive lesne de înțeles, poemul „Celei care minte”, atât, credeți-mă. Poezia lui Minulescu este plină de simboluri, ori textul meu este eminamente psihologic. Nu știu cum ați ajuns la această concluzie?! Că am părăsit țara în plin avânt comunist, a fost o problemă de etică. Poate că unul ca d-stră a suportat cu stoicism binefacerile acelui regim. Eu nu m-am putut adapta chiar dacă tatăl meu a fost comunist ilegalist. Mai târziu, pe patul de moarte, mi-a spus: „am crezut că nu o vei face, sunt mândru de tine”.

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 10.0/10 (5 votes cast)
      • horia crios

        AICI ESTE PROBLEMA ! Tatăl meu, fost legionar, ca preot nu era obligat să meargă pe front dar s-a înscris voluntar deoarece s-a simţit român(deşi de origine suntem greci!) A căzut prizonier în1941şi a executat 7 ani de lagăr în Siberia apoi, venit în ţară, şi-a cerut drepturile intelectuale dar, atenţie, a fost refuzat categoric păe motiv că ar fi fost…duşmanul României ! Cel care l-a refuzat, un comunist ilegalist care in timpul războiului a stat ascuns prin hrubele Bucureştiului şi avea aproape 3 clase , a ajuns peste câţiva ani mare mahăr la Ministerul Învăţământului. Tata a schimbat macazul, a făcut liceul(deoarece SEMINARUL Teologic nu echivala, in puţina minte a comuniştilor, cu liceul!) şi a continuat o altă facultate dar, comuniştii acelor timpuri nu i-au dat dreptul să profeseze până în 1963. Fiul şi fiica acelui mare comunist mare se bucurau de nişte drepturi la care eu nici nu visam ! Ba, mai mult, ei înşişi erau nişte turnători oribili ! Am fost învăţat că nu e bine să aderi la politica de închinare la cîrpa roşie cu iz de izmene jegoase de păstor de capre asiatic şi de obiele de mijic. Am avut verticalitate: nici pionier nu am fost, nici utemist şi nici membru de partid ! Mătuşa mea a fost căsătorită cu poetul legionar Toader Ioraş–naş le-a fost marele patriot Zelea Codreanu.
        P.S. Sigur, Minulescu a fost un simbolist şi versurile sale au încântat generaţii în şir dar şi reperele psihologice pot fi simboluri.Ex. Istoria decăderii psihologice a unui pictor celebru poate fi mult mai interesanta deâ un tablou al său , celebru, reprezentând nişte nebuni în criză.PSS. Nu-i vorba de ţara noastră şi nici de pseudocriza întreţinută artificial în toată lumea.

        VA:F [1.9.22_1171]
        Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
    • horia crios

      UN TEXT BINE ELABORAT! APRECIEZ ASTA DAR… PARE UN REzuMAT AMPLIFICAT AL UNEI POezii.ION MINULESCU, BATA-L VINA! NI SE FIXEAZA IN MEMORIE SI NOI, NEDANDU-ne SEAMA, SCRIEM.IN ALTA ORDINE DE IDEI, CUNOSCANDU-L PE IMP, VA INTREB: CUM SI DE CE ATI PLECAT DIN TARA, DOMNIA VOASTRA, FIU DE ILEGALIST ?!

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 7.3/10 (3 votes cast)