Cine eşti tu?

– Cine eşti tu? Mă întreba ea cu pudoare convenţională ca şi cum răspunsul trebuia tratat cu aceeaşi confuzie cu care era pusă întrebarea.
– Ce este cu această întrebare? Cine sunt eu? Sunt cineva care încearcă să-şi
desluşească formele, moralitatea, şi freamătul. Sunt o entitate între două valori;
creaţie şi desăvârşire. Lumea aceasta a noastră, magnifică, are dreptul la o
agitaţie care poate fi suspectată de vină şi răsfăţ. Pe mine, spre exemplu, m-a
lăsat pe acest pământ bogat în spirit, în plenitudine, nu ca să plâng în fiecare
seară de recunoştinţă, ci pentru a mă face să înţeleg că nu există nimic mai
definitoriu ca viaţa. De prezenta desăvârşire de care aminteam nici nu mai poate fi
vorba, iar după atâtea coţinuturi nerostite şi un timp foarte obiectiv, puţin câte
puţin, secundă după secundă, se netezeşte, aşa cum a decis universul, într-o
clepsidră preaplină cu nisip, că energia şi lirismul de care suferim reprezintă o
realitate diabolică care curge cu aceeaşi intensitate.
– Dar tu cine eşti?
– Eu? Am înţeles că sunt nerăbdarea cu care mă ofer lumii indolente. Acea lume care
îmi împuţinează puterile, îmi zădărniceşte luciditatea, după care voi deveni sclava
propriilor mele intenţii. Şi nu o spun păstrându-mă orgolioasă, ci cu o supremă
resemnare în faţa unor idealuri care nu vor fi niciodată descoperite.
– Singurul lucru care ţi se poate imputa este că în timpul neputinţei vei fi
uitată, dar păstrată cu mare grijă pe o etajeră prăfuită, atât de bine camuflată
printre umbrele înserării, încât nici nu s-ar putea da de bănuit că acolo ar exista
o statuetă însufleţită şi că arderea aceea interioară ascunde de fapt trăirea
sângelui. Cam aceasta eşti tu. Dar, fiecare dintre noi, luat diferenţiat, nu
înseamnăm mare lucru. Împreună în schimb, am putea fi bogaţi în foc şi rugăciune,
fluid stelar, în urma topirii universului. Acolo unde ruşinea te ia cu ameţeli şi
frustrare, teama de absurd, pulberea şi demonii, ne agită ca după o romanţă
neinterpretată. Dar dacă vrei să afli neapărat răspunsul la întrebarea care macină
întreaga umanitate mai trebuie să ai un pic de răbdare. Speculaţiile sunt
programate a avea rezolvare creînd sentimentul că ansamblul formelor declarative
ţin locul virtualei întrebări: Cine suntem noi? Continuînd în acelaşi registru s-ar
putea da un răspuns: Poate că suntem parte a materiei, a unor absurde procese, a
unor enigmatice penetraţii, sau poate chei spre deschiderea nemărginitului univers.
Suntem poate nişte neglijabile încarnări, hazardate spirite, mamifere neelucidate,
pilde afective, suntem îndemnuri pripăşite, realităţi dihotomice, sughiţuri în urma
unor îngurgitări descompuse şi greţoase.
– Mai rău nici că se putea! Niciodată nu eziţi în a-ţi etala admiraţia pentru
lehamite, spuse ea puţin contrariată.
– Dar asta suntem, continuând cu şi mai multă înverşunare. Un amestec de
contradicţii şi admirabilă pedanterie, suntem aderenţe la o realitate exorcizată,
suntem fiinţe vii într-o lume moartă. Suntem ce n-ar trebui să fim pentru plăcerea
de a fi, o minciună, ori un crochiu modelat după nişte repere imaginare, apoi,
mulţi fiind, aruncaţi pe un promontoriu fertil, am avut ocazia să ne perpetuăm în
utilităţi groteşti pentru a dispărea întrutotul, unul câte unul, şi la un moment
dat, în neantul mult aşteptat, să ne apărăm dreptul de a fi minusculii aceia
spermatici, care, mişcându-ne prea repede avem ocazia să obosim inutil într-un
mediu vital.
– Ştii, n-ar trebui să participi atât de activ şi absolut la crearea unei imgini
apocaliptice a fiinţei umane, nu trebuie să avertizezi cu un scuipat la
extraordinara problematică a celei mai complexe arhitecturi universale şi nici n-ar
trebui să scoţi în evidenţă realităţi care ar putea tulbura prin cruzimea lor.
Ştii, de asemenea, că există adevăruri şi secrete care ar putea ucide. Ar mai fi
ceva pentru care mi-aş da un deget să aflu răspunsul, glumi ea. Ce părere ai despre
perpetuarea înlăuntrului atitudinii sufleteşti?
– Am fi fost noi ce suntem acum dacă acea forţă divină nu s-ar fi preocupat cu
multă grijă şi îndrăzneală să ne ducem peste veacuri umbrele genetice, să ne iubim
aproapele cu graţia cu care ni-l şi omorâm, să întindem poduri, mai mult
demonstrative, peste sufletele aceleiaşi ape, peste candoarea pierdută a divinelor
glose muieratice, aprinzând flamuri galben-albăstrui în nopţile de carantină, să ne
trădăm propriile intenţii consolatoare şi să ne masturbăm în zilele impare pentru a
ajunge la extazul promis? Aceasta este incontestabila realitate de care nu trebuie
să te mai îndoieşti. Şi acum de ce taci? Dar poate că este mult mai bine să taci
decât să fii de acord cu o „existenţă inexistentă” trăind-o tu însăţi.
Gândurile o pătrundeau până dincolo de propria-i făptură şi încercă să-şi mascheze
neliniştea prin câţiva paşi făcuţi prin camera slab luminată. Îmi evită de câteva
ori privirile în timp ce eu i le căutam cu insistenţă, dar nu am obţinut decât o
clipire repetată a pleoapelor, semn de nervozitate excesivă.
Se aşeză într-un târziu pe pat, îşi trase ciorapii cu o largheţe explicită pe
picioarele-i perfecte şi, pe jumătate goală, se aplecă pentru a-şi primi sărutul
acelei zile.
Rochia ei lungă de culoarea cerului în după-amiezele odihnite o aruncă pe trupu-i
năvalnic cu aceeaşi pudoare şi dezimvoltură cu care se lăsa iubită. Întinse două
degete în semn de despărţire şi din uşă mai privi o dată locul în care bucuriile şi
împlinirile sunt pline uneori de o inocenţă inexplicabilă.
Din acel moment nu am mai văzut-o niciodată.

De Octavian Anuta

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 8.1/10 (21 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +13 (from 17 votes)
    Cine eşti tu?, 8.1 out of 10 based on 21 ratings