Scriu de nevoie.
Sigur, ar trebui sa scriu din pasiune, dar nu.
Pasiunea mea s-a dus toată pe bărbatul meu, și, cum se-ntâmplă, el și-a bătut joc, (în mare măsură, fară premeditare, dar cine mai stă acum să numere? ). Devenise clar că ”nebună” incepuse să ma descrie mai bine decât ”îndrăgostită”. A trebuit să-l părăsesc. Eșecul devenise atât de fetid, incât să-l ignor, ar fi echivalat cu renunțarea mea la titlul de femeie ”sănătoasă”.
Nefericirea e că tânjirile mele se desprind cu lentoarea unor șerpoaice bătrâne care încă se țin nedumerite și absurde după el. N-am găsit altceva de făcut, decât să dau curs înțelepciunii imbatabile a bunului simț, așa că am fost nevoită să mă apuc de ceva, să mă canalizez altundeva. În consecință, scriu.
”Întreprinderea” e lipsită de strălucirea vreunei revelații noi, care să fii izbucnit sublimă din durere și să-i dea înțeles. Pur și simplu, asta mi-e cel mai la îndemână. E pentru mine, lucrul firesc de făcut. De copilă, am înțeles că scrisul mi se potrivește. Au înțeles și câțiva alții, așa că, scrisul mi-a devenit o a unsprezecea poruncă. Certă, dar mereu amânată, împărtășind destinul celorlalte zece. Faptul că rândurile acestea există, nu presupune, firește, prezența talentului, iar deprinderea lipsește cu prisosință.
Îmi petrec zilele mai cu seamă așteptând ca fiecare din ele să-l afunde pe ”trădător” în trecut, să-l rupă definitiv din mine. De fapt, așa îmi petrec momentele de trezie acerbă ale zilei. Celelalte momente nediscursive, echivoce, frânte mi le petrec așteptând adânc ceea ce nu vreau să vină. Nici nu mai știu sigur dacă e vorba de el, sau, mai degrabă, aștept vremea în care ne era bine, felul în care am fost fericită. Sunt o expresie clară a străvechii dualității minte- inimă. Iar timpul e ciclic.
O fi adevărat și că-n general, viața e o scenă, oameni-s actorii. Doar că în acest moment prelung din viața mea, sunt sigură că eu sunt scena. Sau un fel de ”microfon deschis” înțepenit, prin fața căruia mă perind tot eu sub o mână de forme pe care nu reușesc să le împac.
Nu mă pot gândi la asta independent de prezența unei cortine deasupra. Timpul trece, de fapt, și asta mă urgentează ”să fac”, mă anunță că nu e destul ”să fiu”. Dar nu vreau să fac nimic ”adevărat” , iar ideea de a merge mai departe mă deprimă , o resimt încă acut ca și pierdere.
Încă vreau să stau chiar aici, în locul astă suspendat. Desprinsă ca o trapezistă pe-un leagăn deasupra tuturor oamenilor și lucrurilor. Pentru acum, tot ce vreau eu să mă legăn înainte și inapoi, înainte și înapoi. Nu vreau să pășesc mai departe, nu pot să pășesc înapoi.
Vreau să mă legăn, să scriu. Findcă scrisul poate fi și el tot un fel de legănat înainte și înapoi. Și mă doare inima să las timpul să treacă fără să mângâi cu o urmă cât de ușoară secundele care alunecă. Așadar, scriu.
Sigur, scrisul meu e încă prea pe șleau, prea lipsit de artă, dar încă sângele din răni e mai puternic în mine decât eterul. Poate că în curând, cuvintele își vor da pe față puterea și se vor porni înainte, iar eu le voi urma, ușoară. Legănatul meu va deveni avânt.

De Stefania

Related Blogs