Poveste fără sfârşit

,, Din timpuri străvechi şi îmbrăcate în negura basmelor iubirea s-a ivit ca o proeminenţă din infinit. Iubirea, un spectacol inepuizabil în care erosul serafic asemeni erosului lui Anacreon e contopirea a două suflete sau a doua râuri, căci destinele pământenilor sunt doar ‘’ eternităţi de-o clipă’’ în marele râu heraclitic. Dragostea este și va rămâne cea mai frumoasă poveste…’’

A fost odatǎ ca niciodatǎ un tânǎr, cu un nume predestinat unui ‘’geniu pustiu‘’ cu ochi negri furtunoşi. Dar sǎ nu mai pierdem vremea şi sǎ încep a vǎ depǎna firul poveştii.
Ȋntr-o dimineaţӑ de iunie rece şi ploioasǎ, Mihai, a intrat în anticariatul domnului Aron Pumnul. Pӑtrunde în anticariat şi se simte precum un centrum mundi într-un univers acustic încӑrcat de sensibilitate. Atinge o carte aflatӑ pe mӑsuţӑ şi are sentimentul cӑ o datӑ cu atingerea cӑrţi începuse ceva ireversibil ce-şi va urma cursul de aici înainte. Fiecare strop de ploaie care se auzea afarӑ se lovea parcǎ de dorinţa lui Mihai din ce în ce mai arzӑtoare de a vedea ce se ascunde în spatele coperţii.
Mihai este un tânӑr care ştie cu adevӑrat sӑ-şi imagineze ceva, atât de clar şi profund încât ajunge sӑ vadӑ şi sӑ audӑ. Fascinat de necuprinsul universului, de naşterea lumii din haosul primordial, de cӑlӑtoriile astrale, Mihai vrea sӑ pӑtrundӑ în acel infinit nesaţiu.
Deschizând cartea la primul capitol intitulat ‘’EDDA’’, Mihai observӑ cӑ totul în jurul lui se mӑreşte, iar el intrӑ în imaginea desenatӑ a coperţii din cartea ‘’ Râul heraclitic ‘’. Ajunge într-un cadru cu o vegetaţie luxuriantӑ, cu tulburӑtoare sclipiri şi tremur de ape. O luminiţa rӑtӑcitoare îi cӑlӑuzeşte drumul spre inima codrului.
Murmurul izvoarelor , torsul greierilor, argintiul arborilor luminaţi de lunǎ şi albastrul umed al florilor învaluie în mister aureola arӑmie a iubitei care-l aşteaptӑ pe tânӑrul pӑmântean în cadrul feeric pentru ai dǎrui nimbul eternizӑrii. Mihai este condus de luminiţa rӑtӑcitoare, care pare a fi un sol al tӑrâmului , spre castelul iubitei. La fereastra castelului iubita îşi piaptӑnӑ pӑrul, precum un val de aur, iar cu mânuţa cea finӑ atinge fereastra…
Mihai se îndrǎgosteşte de frumoasa cu pǎrul de aur şi tot mai mult simte cum un dor nebun îl cuprinde.
Mihai îşi continuӑ cӑlӑtoria spre mirificul castel ce se afla pe partea cealalaltӑ a lacului. Natura toatӑ, plinӑ de culoare pare a fi o întindere de aur, iar mӑnunchiul strӑlucitor al razelor de soare se rӑsfirӑ din înalt. O forţa maleficӑ parcӑ îl îndeamnӑ sӑ se urce în luntrea ce-l va duce pe cealaltӑ parte a malului. Se urcǎ şi deodatǎ, totul în jurul lui dispare, pânӑ şi vӑzduhul a încremenit deasupra lumii. Ȋn adânc se aude o muzica sideralӑ, e întuneric, iar stelele mici licӑresc ca nişte ţinte de argint. Aici Mihai vede nişte marinari care puneau în mişcare nave de trestie prin puterea şi voinţa lor de imaginaţie. Se întreabӑ de ce nimeni nu îl poate vedea, se uită la ceas şi observӑ cӑ ceasul s-a oprit. Timpul s-a oprit. Se aşeazǎ pe muşchiul umed şi adoarme. Viseazӑ o cale cu trandafiri, acea cale duce spre o peştera. Ȋn vis Mihai coboarӑ sub pӑmânt printr-o galerie şi dӑ acolo de nişte tablouri din sticlǎ în care se oglindesc ultimele lui amintiri. Ȋn oglinda cea mai mare vede un bӑieţel citind o carte.
Mihai trezindu-se din vis îşi dӑ seama cӑ singura lui dorinţӑ este de a o gӑsi pe frumoasa lui iubitӑ.
Porneşte la drum şi ajunge în codrul Huietului, aici se întâlneşte cu un piticuţ cu joben roşu pe nume Fiinţa-fӑrӑ-stea. Ȋmpreunӑ cu acesta porneşte spre Turnul de Fildeş.
Ȋn prima zi a cӑlӑtoriei Mihai împreună cu Fiinţă-fӑrӑ-stea ajunge la ’’Turnurile de Sticlӑ’’ de la Eribos în care locuitori regatului prindeau şi strângeau lumina stelelor, iar din ea fӑceau obiecte magice.
Ȋn a doua zi a cӑlӑtoriei ajunge pe întinsul podiş al Fanteziei. Aici trӑiesc oameni care se nasc bӑtrâni şi mor sugari.
Ȋn a treia zi a cӑlӑtoriei lor ajung în ţinutul lui Hyperion. Acesta se iveşte, precum o ființă bipedă şi îi spune lui Mihai:
Prima datӑ trebuie sӑ guşti din lamura vieţii şi sӑ îţi înalţi aripile suprafirescului zbor pânӑ la nirvanicul dor de ’’stingere eternӑ’’. Abia apoi o vei putea gӑsi pe zâna cea frumoasӑ.
Ṭine minte fiule, destinele umane sunt doar eternitӑţi de-o clipӑ în marele râu al timpului.
Mihai pleaca mai departe meditând la cele auzite. Iubirea pentru zâna cea frumoasӑ capӑtӑ dimensiunea adoraţiei nesfârşite, iar Mihai uitӑ de existenţa familiei sale ceea ce înseamnӑ cӑ uitӑ de cel mai puternic sentiment.
Cei doi cӑlӑtori se îndreaptӑ spre Tӑrӑmul Idealului. Aici oamenii spun cӑ singura lor vinӑ este aceea cӑ existӑ, spunându-i:
Dacӑ ai venit la Bӑtrâna Ahary, o vei gӑsi într-o mlaştinӑ mare, dincolo de Lacul de Diamant.
Ȋndreptându-se într-acolo, aude în a nopţii linişte o divinǎ melodie cu impecabile ritmuri clasice. Pe mǎsurǎ ce se apropie aerul devine tot mai arzǎtor, iar vǎzduhul miroase a ierburi, a frunze proaspete. Ajungând la mlaştina cea mare constatǎ cu uimire cǎ peste tot locul se aflǎ flori de paradis. Vǎzându-l, Bǎtrâna Ahary îi spune:
Ṣtiu ce te aduce pe la mine. Frumuseţea fetei cu pǎrul de aur te-a vrǎjit pe deplin, farmazoana aceea posedǎ viaţa eternǎ, în timp ce tu sǎrman pǎmântean posezi viaţa efemerǎ.
Rǎnit de pesimismul bǎtrânei, viziunea scepticǎ a tânǎrului Mihai despre legile universului şi ale sensibiltǎţii apriorice, acesta îşi va gǎsi consolarea în iubire.
Mânat de dorinţa de a o gǎsi pe frumoasa lui zânǎ şi ajutat de bunul lui prieten, Fiinţǎ-fǎrǎ-stea, Mihai strǎbate drumul greu şi anevoios. Ȋn cele din urmǎ se trezeşte pe malul celǎlalt al lacului şi vede castelul. Picioarele îi sunt ostenite şi nu ştie de ce.
Aburi argintii de rouǎ învǎluie natura, iar iarba pare a fi de omǎt. Soarele, o pulbere finǎ de aur emanǎ o cǎldurǎ înǎbuşitoare. Totul pare învǎluit într-un peisaj auster care te poartǎ pe culmile unor eterne veacuri. Priveşte ceasul şi se simte precum un descriptor al morţii timpului, cosmosului şi logosului.
Mihai bea din fântâna vieţii care era înconjuratǎ de un şarpe auriu şi unul negru care-şi mâncau coada. La intrarea pe poarta fǎcutǎ de şerpi vede cum Castelul cu porţi de topaze şi turnuri de argint se pierde în zarea de aur precum o iazmǎ. Uitându-se în urmǎ îi face cu mâna prietenului sǎu, Fiinţǎ-fǎrǎ-stea şi intrǎ în apa limpede din fântânǎ. Aici îşi dǎ seama cǎ în lume existǎ mii şi mii de forme de bucurie, dar în esenţǎ toate nu erau decât una singurǎ: puterea de a iubi.
Mihai iese pe cealaltǎ poartǎ fǎcutǎ de şerpi şi ajunge în anticariatul domnului Aron Pumnul.
Cu chipul inundat în lacrimi se ridicǎ de pe scaun şi pune cartea la locul ei. Are impresia cǎ tot ceea ce a vǎzut au fost doar ’’grifonǎri ale idealului’’, iar frumoasa cu ochii dulci şi albaştri a fost doar o nǎlucǎ, o iluzie.
Poveste s-a sfârşit, dar de vreţi cu Mihai sǎ vǎ întâniţi, îl veţi întâlni cǎlǎtorind de la zenit la nadir.

De Mădălina TOMA

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 6.9/10 (8 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: -2 (from 8 votes)
    Poveste fără sfârşit, 6.9 out of 10 based on 8 ratings