Era copacul cu fructul interzis,iubite,ce se asezase in drumul destinului tau.Ai fi putut atunci sa-l ocolesti,sa imbratisezi destine paralele.

Dar te-ai uitat in urma,si la vederea marii de copaci morti,lipsiti de aceea lumina ce te fascinase,fara nici o traire interioara,ai mers mai departe.

Mintea ta era scena unui proces judecatoresc,in care sufletul tau negru,asezat in banca acuzatilor,astepta sentinta.

Avocatul apararii,imbracat intr-un costum alb,contrastand intr-o fina ironie cu inculpatul,se lupta pentru salvarea amandurora:si a sufletului tau,si a copacului.

Judecatorul,intr-o roba de un rosu strident,zambea perfid.Nu era nevoie de avocati ai acuzarii.Dovezile erau clare.

Nici macar nu se intampla ca-n filmele proaste cand individul,fie se lasa ispitit de dracul asezat pe umarul stang,fie e adus pe calea cea dreapta de catre ingerul asezat pe umarul opus.

Nu exista lupta pentru luarea unei decizii,caci te indreptai deja cu pasi repezi catre COPACUL VICTIMA.

Poate ca sentinta n-ar fi fost aceeasi daca de undeva,s-ar fi auzit,ca printr-un miracol al vindecarii,glasul constiintei mute ,martor-cheie al sentimentelor tale de copil,iubite.

Copacul,pe masura ce te apropiai,stralucea si mai tare.Destinul lui se implinea,in sfarsit.Prins acolo,in radacini,batut de ploi si vant,ce altceva mai bun de facut avea,decat sa ofere cel mai bun rod alesului.

Vanturile prevestirilor rele nu ajunsesera pana la el.Nestiind ca cel ce se apropie e un uragan in vesmant omenesc,copacul,cu frunze tinere,naiv ca si tine,iubite,isi cobora creanga de care atarna acel fruct,incarcat cu atatea gusturi,dorinte,trairi.

Ochii-ti sclipeau,iubite,mai rau ca cei ai unui sarac la vederea banilor,in fata esentei nemaiadulmecate,a gustului nebanuit si a aurei nesfarsite.

Credea ca nu vei mai pleca,iubite,gustand din rodul sau,si ca te vei aseza la umbra sa pentr-un etern nesocotit.

Prima inghititura te-a imputernicit dupa lungul drum.Uitasesi deja senzatia.Muscatura dupa muscatura,insa,gustul devenea banal,ba chiar amar.

Copacul se stingea pe masura ce pe fata ta ,iubite, zambetul se ascundea sub o masca plina de dispret si scarba. Se temea de ce va urma,constient ca,odata profanat,sensul lui acolo nu mai exista. A incetat sa mai lase urma pe pamant,iubite,cand fructul sau,pe jumatate ros,s-a pierdut in tarana.

Tu,iubite,ai plecat nepasator si mai puternic ca nicicand,hranita fiindu-ti barbatia parca cu ambrozia zeilor.

Dee M