Demoni creaţionişti

Mă chinui de câteva zile să scriu ceva nou, dar se pare că muza mea e ocupată. Muza mea bea bere într-o bodegă obscură. Muza mea mă sărută şi apoi mă dojeneşte părinteşte. Muza mea fumează senzual. Muza mea a plecat să se tragă pe nas.
Uneori mă întreb ce ar trebui să mă inspire, despre ce să mai scriu, dar nimic nu mă
impresionează.
Muza mea e seacă, fumează Carpaţi, bea Polar şi se drege a doua zi cu zeamă de
varză. Muza mea nu mai e urbană, e o ţărăncuţă cu haine murdare. O ţărăncuţă care
îşi bagă în venă şi se trippează colorat, visează cai, câmpuri verzi, câmpuri de
floarea soarelui. Se înmoaie toată. Îşi aminteşte de vară, de soare, de ploile de
vară. De tunete, fulgere, oameni trăsniţi. Se panichează şi începe să transpire.
Ochii i se zbat în orbite şi mandibula începe să îi tremure. Îşi dizlocă mandibula.
Nu simte nimic, decât teroare. Îşi scoate bluza şi îşi înfinge adânc unghiile în
carne, într-o încercare disperată de a se îmbrăţişa, de a se consola, să simtă o
îmbrăţişare, fie şi a ei. Se trezeşte după câteva ore, o dor toate, nu mai poate
închide gura şi aceasta trosneşte la fiecare mişcare. Încearcă să se ridice, dar nu
poate. Se lasă pe spate şi îşi aprinde o ţigară. Cu o ultimă zvâcnire mai ia o gură
de vodka şi adoarme.
Se trezeşte într-un pat moale, cu cearceafuri negre. Visează? Îşi pipăie mandibula
şi e la locul ei. Se uită în jur. Aruncă o privire pe geam şi vede un Bucureşti
agitat. A dormit timp de decenii de evoluţie. S-a metamorfozat şi s-a reurbanizat. E
refăcută şi gata de atac.
“Promit că de data asta nu te mai las prăjită într-un şanţ.” îi şoptesc ştiind că e
doar o altă minuncină albă. Dar ea mă crede, îmi surâde şi intră în transă.
Azi muza mea m-a ameninţat că mă părăseşte. Îndrugă tot felul de bazaconii. E încă
supărată că ultima oară am lăsat-o să se întoarcă pe dos. Am lăsat-o să îşi scoată
viscerele, am lăsat ca interiorul ei să devină exterior. I-am văzut inima bătând,
plămânii modificându-şi volumul cu fiecare inspiraţie şi expiraţie, i-am văzut
stomacul fremătându-se, i-am atins rinichii… eram în extaz.
Mi-a zis că a fost mai grotesc decât data când am descarnat-o, am pus-o să îşi
smulgă pielea ca să îi admir fiecare muşchi superficial şi apoi muşchi cu muşchi,
nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, am făcut-o să se dezbrace până la os.
Poate că are dreptate, poate că i-ar fi mai bine fără mine, dar sunt prea posesivă
să o las să plece, să renunţ la ea. Genul ăla de posesivitate bolnăvicioasă, mai
bine moartă decât departe de mine, mai bine o epavă lângă mine decât fericită cu
altul. Dar ştiu că mă va ierta că va trece cu vederea toate nebuniile mele, toate
psihozele şi va înflori din nou, va renaşte din propria mizerie, mizerie în care eu
o aduc.
Mă gândeam să mai combin o muză. Să ies în oraş, sau de prin facultate, cu mâinile
în buzunarele de la blugi, cu o ţigară în gură să ţip ţanţoş după vreo voluptoasă:
“Hey! Gagica te fac cu o cafea?” Să îi promit soarele şi luna, romane publicate,
traduse în afară, premii Pulitzer, Nobel, apoi să o aduc în camera mea obscură, să o
dezbrac de secrete, să o folosesc până la epuizare şi la final să reuşesc să o
şantazez şi să o păstrez captivă, nemulţumită şi nefericită.
Mai că mi se face milă, mai ales că acest uzaj moral şi nu numai, e de multe ori
degeaba. Oricât de pasională, efervescentă, carnală şi ofertantă ar fi o muză, în
mâini greşite e consumată degeaba, reuşind doar să hrănească psihoza
pseudo-artistului şi de multe ori nici pe aia.
Într-o zi o să deschid uşa şi o să o las să plece, dar acum o las să doarmă… mâine
nu ştiu pe ce tărâmuri o voi plimba, sau prin ce stări.

De Ana-Maria Cristea

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 7.9/10 (14 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +3 (from 15 votes)
    Demoni creaţionişti, 7.9 out of 10 based on 14 ratings