Fantezie in parc
Când vara îşi ia concediu şi pleacă,
vântul rămâne neînfrânat
şi-şi face de cap prin păduri, pe toloacă,
pe ape, la munte, în urbe, în sat.
Se plimbă ghiduş printre frunze bronzate,
le smulge din loc, apoi le adastă
să se-aciueze în nava sa vastă,
şi iar le saltă, le plimbă vreo oră,
le leagănă-n vals, le joacă în horă,
rotindu-le vesel în cercuri, în cercuri,
însă pierzându-le, încetul cu-ncetul
în mijloc de străzi, în câmp sau în parcuri
(pentru că nava sa vastă e spartă)
ş-apoi se-ntoarce să le găsească,
însă în calea-i altele-apar
şi nu se-abţine vântul ştrengar
şi alte bronzate s-ademenească.
Vântul fervent îmi ignoră prezenţa,
căci stau sprijinită de un perete;
eu mă decid să-mi anunţ existenţa
executând câteva piruete.
El se dezlănţuie-n aprigi rafale
şi m-acostează, smulgându-mi bereta
şi conducându-mă spre piedestalul
pe care lipseşte de mult statueta.
Şi vrând, probabil, să mă amuze,
aduce în preajma-mi un roi de frunze,
le-nalţă, le-agită, le ia la goană,
apoi se întoarce şi-mi intră sub haină…
– Vai, ce
tâlhar desfrânat eşti, băiete!
Când te dezlănţui, uiţi eticheta
şi faci abstracţie de protocol!
Te rog să mă laşi să ajung la perete
şi chiar acum să-mi restitui bereta!
Vântul mai face un rotocol
şi basca mi-o pune drept la picioare
dar fiindc-a fost dată de-a rostogol,
e ca o ciupercă zbicită de soare…
Apoi, de parcă şi-ar cere iertare,
vântu-ncetează de a mai bate,
iar eu, statuetă
adusă din spate,
îmi las piedestalul şi pornesc pe cărare.
De Elena Vizir