Lumina
Pe ulite, franturi de larma sugrumau pe alocuri si se impleteau cu pacea binecuvantata. O casa impunatoare ca marime iti oferea ca prima impresie gandul ca te afli pe domeniul uneia dintre cele mai grandioase mosii, ca in picioare
calci o huma care, prin cel mai mic graunte al sau, degaja abundenta si veselie.
Gardul casei, extreme de solid si inalt iti dadea senzatia ca in spatele lui se
afla o fortareata pe care avea drept unic scop sa o apere impotriva atacurilor
barbare, a asalturilor, a tunurilor si al focului mistuitor al tortelor.
Scandurile acetuia pareau niste soldati drepti, a caror expresie era cea mai
buna marturie a ceea ce pazeau in spatele lor: nimic. Cu toate acestea, ele erau
dispuse la o distanta banuitor de mare, care ti-ar fi trezit intrebari asupra
rolului acestui gard, facandu-te chiar sa crezi ca prin constructia sa, el atata
curiozitatea trecatorilor, facand din locuinta o victima voita a privirilor
acestora.
Casa parea o transpunere in material scump a unei casute construite de mainile unui
copilas, din bucati de carton, foarte bine lipite si extreme de drept taiate, a
caror colturi te intepau, te zgariau si care, mai mult decat respingatoare, te
iritau. Privind-o , aveai senzatia ca ornamentele se bat si se inghesuie pentru un
loc pe peretii acesteia, si fara sa fi vrut, te speriai la gandul ca, in orice
clipa, acestea ar fi putut sa se pravale si a te inghita in valuri nesfarsite. Ca si
cand copilul nu ar fi avut la indemana hartie in culori vii si sabloane in forme
rotunde, in forma de flori gingase si discrete, aceste dovezi ale imaginatiei
proprietarului pareau a fi construite din bucati de plastilina intarita, colorata in
cele mai fade culori, induiosator de diverse, in forme terifiant de regulate, taiate
parca cu foarfeca. Acoperisul, deasemenea solid, era construit din trei straturi
groase de teracota de un caramiziu convulsiv, mult prea mare pentru aria casei,
curgea parca, dand impresia unui surplus de material, semanand perfect cu o palarie
scumpa, cu boluri largi, aplicata pe o capatana mult prea mica. Casa iti oferea
povestea construirii ei, sau poate tu, privind-o, fara sa vrei, iti satisfaceai
nevoia unei explicatii printr-o teorie a utilizarii irationale si neuniforme a
materialelor abundente. Numai asa putea fi justificata marimea infima a ferestrei
comparative cu restul. Parea un nasture infipt pe o bluza imensa sau o gura
inspaimantator cascata, razand ironic si sarcastic, nu se stie de ce sau de cine.
Privind casa, nu stiai ce sentimente te incearca. Ea reflecta in ochii privitorului
exact ceea ce era: un amestec. Un amestec de grandiomanie ieftina, materiale scumpe,
folosite in cantitai uriase, o multitudine de culori moarte si reci, forme tiparite,
ascutite, neplasticizate, respingatoare. In parte, casa insemna o avere, in ansmblu,
un nimc. Dupa socul puternic cauzat de violenta inesteticii peisajului, iti apareau
in minte intrebarile asupra identitatii locatarilor. Oricine ar fi trecut prin fata
acelei case, la orice ora din zi si din noapte, ar fi putut observa ca se scalda
intr-o baie neintrerupta de veselie, vibrand in sunetul cantecelor de petrecere. Cu
siguranta ca oricine ar fi fost acel trecator, s-ar fi intrebat cum Dumnezeu le
ofera unora totul: sanatate, liniste si pace sufleteasca, dragoste, intelegere si
sprijin reciproc, neconditionat intre membrii familiei, incat ei pot cunoaste pe
deplin fericirea. Si tot astfel si-ar fi imaginat cat de recunoscatori sunt acestia
fata de Divinitate pentru darurile primite. Dar mrejele aparentelor fura fara sa
aleaga….
Odata, in toiul unei petreceri – care devenise dealtfel o stare permanenta de
normalitate – se auzira batai in lemnul portii . Batai ce cereau ajutor, dar nu
batai umile ci pline de incredere. Propietarul – om voinic, bine-facut, cu pantec
vanjos, bine dezvoltat, cu fata rotunda, rosie, tasnind a sanatate, cu degetele
scurte si groase, cu nas mare, lataret, cu varful stralucind si o gura imensa, cu
buze lungi si extremede subtiri, cu colturile cazande parca intr-un ranjet tamp si
flegmatic, o imbinare de trufie si autoadmiratie si dispret fata de cei ce nu
apartineau breslei sale – se incrunta brusc.
Fulgerat parca de ideea posibilitatii ca distractia sa fie perturbata si propia
buna-dispozitie distrusa, parea extreme de iritat, fara insa a lasa cea mai mica
impresie ca s-ar fi gandit la ipoteza in care cel de dupa gard ar fi avut nevoie de
ajutor.
In mintea sa, pentru cateva fractiuni de secunda, se dadu o lupta intre egoismul
care punea stapanire pe constiinta sa si ura pe care o nutrea si facea ca ochii lui
sa caute lacom chipul de dupa gard, asupra caruia sa se reverse. Privirea sa se
izbi de o figura cutremuratoare. Nu era cea a unui om urat, nici cea a unuia
frumos…nu; nu in asta consta forta zguduitoare a imaginii. Acel chip avea ceva
special, nemaintalnit, cu toate ca, paradoxal, era o expresie reusita a unui fizic
intr-adevar comun. Insa farmecul consta tocmai in brazdele sculptate de timp intr-o
piele subtire si stravezie, nicidecum rosie si intinsa – gata sa ii pocneasca – si
parul albit de aceeasi neintrerupta si nemiloasa trecere a vremii. Aceste dovezi
ale batranetii insa, nu exprimau neputinta, deznadejdie sau chiar resemnarea unui
suflet batran la gandul finalitatii imporiva caruia lupta avand drept arme
amintirile si multumirea trecutului. Nu , din potriva. Acest chip radia de
optimism, convins parca si asigurat de nemurirea sa. Avea o forta uimitoare a
expresivitatii. Privindu-l, iti venea chiar sa razi ca pe fundalul unor pete negre
de fum si funingine, ochii sai, plini de o claritate si o limpezime de cristal,
tradau incredere si liniste.
Omul dinauntrul curtii nu schita nici o intentie de a deschide poarta sau de a se
apropia macar de gardul ce-i despartea franc, plasandu-i parca in spatii si
universuri diferite. Dupa infatisare si hainele zdrentuite, omul cu paharul in mana
cataloga iute in minte: cine stie ce netrebnic care si-a pierdut acoperisul de
deasupra capului cheltuind si ultima letcaie. Probabil ca vinul scump pe care il
savurase ii impaienjeni ochii determinandu-l sa fie incapabil de a vedea barna din
ei, aruncandu-l in mrejele rapitoare a aparentelor. Licoara ii amorti puternic
mintea, nu se gandea acum ca, intotdeauna, dupa orice final exista si “un apoi”, un
viitor care niciodata nu stii ce iti rezerva.
Pe chipul albit de vreme, propietarul nu vazu nimic din ceea ce era evident. Il
considera pe acel om o reflectie neconstientizata a sa – un pungas, gata sa se
injoseasca in cele mai ordinare furturi si afaceri necinstite, calcandu-si in
picioare demnitatea in scopul imbogatirii. O bogatie perceputa in viziunea sa sub
forma abundentei materiale. Impresia acestuia contrasta izbitor cu expresia
chipului trecatorului, inundata de sinceritate. Expresia omului care, stie ca in
orice moment de cumpana, de necaz, cineva, undeva, pretutindeni, il iubeste si
astfel ii probeaza increderea, daruirea si intelepciunea. Expresia omului care, se
deosebeste net de restul lumii tocmai prin surasul calm, care nu se mai regaseste
pe alte buze decat unde mai exista speranta si rabdare. Trecatorului, lipsit de
orgolii, nu-i fusese rusine sa ceara ajutor, dar lucrul acesta il injosi in fata
inavutitului. Poate, sau mai mult ca sigur ca daca acesta din urma ar fi oferit
vreodata in viata sa ajutor, ar fi inteles sentimental inaltator si certitudinea ca
posibilitate de a face bine reprezinta intr-adevar o binecuvantare.
………………………………………………………………………………………………………
Stand inert intocmai unei stane de piatra, avea senzatia ca aceasta stare o traise
intreaga viata. Paradoxal, nu se gandea ca toata bogatia sa se duse intr-o clipita,
ca acum nu mai avea nimic, era un om sarac, ci traia sub ipactul puternic al
ultimei imagini ce-i ramasese intiparita in minte: imaginea trecatorului, imaginea
mainilor intinse, straniu intinse…. Da, intinse intr-un mod intr-adevar ciudat
care te facea sa te intrebi daca cerea ajutor, sau daca oferea….daca cel ajutat nu
era chiar…..
Deodata mintea i se limpezi. Incerca apoi, disperat, sa-si aduca aminte de chipul
fiului sau, de vocea sa strigandu-l “tata”…dar nu reusea. Cu cat lupta mai crancen,
cu atat singurul zgomot retinut – clinchetul paharelor ciocnite – ii rasuna mai
tare si mai spart in minte. Nu reusea sa isi aminteasca chipul propriului copil, pe
care il privise dar nu il vazuse, vocea acestuia pe care o auzise dar nu o
ascultase. Realiza atunci ce inseamna sa nu stii sa pretuiesti la timp, ca ajungi
sa aflii valoarea abia atunci cand pierzi bunul. O pata neagra. Asta era toata
viata lui de pana atunci, atunci cand constientiza ca existase dar nu traise. Un
val doborator de descurajare, disperare, frustrari si regrete ii inunda intreaga
fiinta. Se prabusi pe cimentul tare, rece, cu ochii spalaciti si morti, privind in
gol la peretii vopsiti intr-un alb acuzator. Imaculati, intocmai sufletului sau
lipsit de orice culoare, lipsit de orice amintire, de orice sentiment.
Dintr-un instinct ancestral insa, prabusit la pamant, intreaga lui fiinta incerca
sa se agate de ceva, sa se sprijine pe ceva, cu toata greutatea covarsitoare care
apasa asupra lui. Cauta acel “ceva” prin care sa-si explice sau sa isi justifice
ceea ce i se intamplase, in care sa creada cu adevarat si aceasta credinta sa-i
ofere intelepciune, rabdare si putere sa treaca peste, sa mearga mai departe cu
ochii surazand a incredere. Acum, o aschie de lumina se rasfranse asupra lui;
intepandu-l, ii trezise simturile si patrunzand adanc in el, il lumina.
Instantaneu, ochii sai se deschisera larg inaltand privirea in inaltime, fara ca
aceasta sa se opreasca si de aceasta data in material, in lumina chioara a becului.
O fractiune mai tarziu, nimic nu i se mai paru sfarsit, din potriva, simtea cum se
nastea in el, cum se nastea speranta si dorinta in ochii sai si puterea in mainile
sale, incalzite acum de stransoarea altor maini. A unor maini ce-l trageau in sus,
il ridicau, a acelor maini ciudat intinse… O privire ii fusese de ajuns pentru a nu
uita acel chip brazdat de vreme, cu acei ochi, expresie a sufletului, singurul pe
care trecerea timpului nu-l poate atinge, ci il innobileaza. Acei ochi care i-au
oferit prima sa lectie de viata…
Iubirea de oameni salveaza vieti si prin ele salveaza suflete. Intocmai sufletului
care a inteles ca bogatia consta in ceea ce , nimic din lume – foc, apa, vanturi,
cutremure – nu-ti poate lua, ce poti lua cu tine dincolo de orice final, ca
adevarata fericire nu se naste din clinchetul paharelor ci din multumirea pe care o
ai atunci cand faci bine, cand ajuti, calcand in picioare egoismul si orgoliul.
Tot iubirea de aproape, si numai ea, a ridicat ochi spre Divinitate chiar daca, ca
in cele mai multe cazuri, aceasta s-a intamplat intr-un moment critic.
Se stie doar ca disperarea este cea care dezbraca oamenii de orice fel de vicii si
prejudecati si ii lasa singuri, cu credinta. Cel mai prielnic moment in care poti
invata ceea ce intr-adevar conteaza: ca Dumnezeu iti ofera o a doua sansa si tot El
este Cel care iti ofera calea pe care trebuie sa o urmezi pentru a nu o irosi…
Si ca, salvand sufletul de langa tine, El iti va salva sufletul tau!
De Cezara Nica