Un spirit protector

-Aşteaptă-mă!!! Unde te grăbeşti atâta?!
Furtuna argintie ne lovea din toate părţile, însă ei nici nu părea să-i pese… Înainta prin frig şi zăpadă, de parcă ar fi fost doar o plimbare prin câmpurile înflorite ale verii…
– Ah, scuze…Nu mi-am dat seama că merg prea repede…Vino!
– Da, cândva trebuia să te opreşti şi tu…
Simţeam cum degetele îmi îngheaţă, deodată cu tot restul corpului; nici chiar
mersul nu mă putea încălzi…Însă ea, parcă ştia că la capătul drumului aştepta vreo
răsplată specială pentru cei care reuşesc să ignore degerăturile şi foamea.
– Dacă mai tărăgănezi mult, o să îngheţi cu siguranţă…şi atunci…
– Ştiu, ştiu…or să se bucure lupii…altceva nu ştii să-mi spui? M-am săturat, nu mai
pot merge…Mi-e frig şi…simt că o să cad în curând…
– Atunci…nu am ce-ţi face…Probabil că o să…mori aici…
Ultima ei replică mă lăsă fără cuvinte pentru o vreme, când ea îşi văzu liniştită
de drum. Începui să simt lacrimile prelingându-se pe suprafaţa îngheţată a
obrajilor mei, şi în curând, imaginea din faţa ochilor mei deveni neclară. Acum mă
părăsea şi ea, singura persoană…După atâta vreme în care…Şi acum, mă lăsa să mor
aici?!
„Dar mie…mie mi-e frică….frică să mor…Nu! Nu vreau…nu vreau să mor!!”
Aceste gânduri erau tot ce mai percepeam, când simţii brusc un material cald
căzându-mi pe umeri şi înfăşurându-se în jurul gâtului meu, trezindu-mă din
aţipirea ce-mi putea fi letală.
O voce cunoscută îmi şopti cu aceeaşi vioiciune familiară :
– Dacă tu chiar crezi că te-aş lăsa vreodată în urmă, eşti…un pui prostuţ…
– Nu mă mai numi pui! Am deja 11 ani!!
– Da, da…sigur…însă atâta timp cât o să fii mai tânăr ca mine cu vreo…nu are rost să
spun câţi ani…cât timp o să te laşi învins de orice piedică, tot puiuţ rămâi…
– Dar tu eşti cea care se poartă ca un copil!!
Singurul răspuns pe care-l primii fu un zâmbet „inocent”, menit să îmi transmită că
am fost ignorat.
– Vii acum, sau vrei să aştepţi până îţi cresc rădăcini?
-Ăă…Vin, vin deja!
Furtuna de zăpadă se înteţea tot mai tare în jur, când în mintea mea apăru o primă
umbră de îndoială în legătură cu persoana cu care călătoream. Unde ne întâlniserăm
pentru prima dată oare? Şi când? De câtă vreme străbăteam nămeţii?
Eram amândoi orfani pierduţi pe lume, şi nu aveam un loc pe care să-l numim
„acasă”, însă lucrul ciudat era acela că ea mă acceptase din prima clipă, şi mă
îngrijise mereu ca pe un frate mai mic…Cu toate astea, acum părea să fi ajuns
oarecum la capătul puterilor chiar şi ea. Desigur, nu dorea să recunoască de faţă
cu mine acest adevăr, însă nici eu nu eram orb.
Îi era şi ei frig, şi foame, poate mai mult decât mie, mai ales după ce renunţase
la haina cea mai groasă pentru a încălzi sufletul din mine. Îşi păstrase doar
„hainele de vară” învechite şi fularul ei lung şi zdrenţuit, de care nu s-ar fi
despărţit niciodată.
– Iar visezi, copile? Da, visele sunt bune, însă nu atunci când stai să mori de
frig…Hai, că nu mai avem mult, şi atunci…o să poţi visa cât vrei…în zilele tale
luminoase…
– Zile…luminoase?
– Da, văd în ochii tăi o voinţă enorm de puternică…vrei să trăieşti şi să te bucuri
de viaţă…şi asta o să şi faci în curând. Îţi promit.
Acelaşi zâmbet misterios îi decoră faţa. Acelaşi zâmbet, ca întotdeauna,
spunându-mi că „Totul va fi bine!”. Însă la fel mă întrebam de fiecare dată…
– Şi tu? Cum vor fi pentru tine zilele acelea luminoase?
-…Pentru mine…zilele luminoase au…trecut de mult timp…
În vocea ei simţeam o melancolie, o tristeţe, sau poate chiar agonia unui lucru
pierdut…Şi cu toate acestea, încerca să păstreze bine-cunoscutul zâmbet ce o
caracteriza în orice clipă, când vorbea cu mine…
– Nu poţi spune asta!! Dacă eu o să am zile luminoase, de ce să nu le ai şi tu?! Nu
înţeleg!
– …Pentru că…eu am altă ţintă în această lume. E simplu. Nu toţi îşi doresc doar un
loc călduros, hrană şi iubire.
– Şi atunci…ce vrei de la viaţă?
-…
Liniştea se aşternu între noi, şi simţii brusc o durere puternică în piept. În timp
ce mă prăbuşeam la pământ, şoaptele ei se strecurau încă în mintea mea ca printr-un
vis, transmiţându-mi un fel de răspuns la întrebare, sau mai mult un fapt şi mai
misterios:
– O să afli când te vei trezi…Însă mă tem că atunci, eu…
O bestie neagră, ca o himeră, se năpusti asupra mea, înghiţind orice simţire,
sunet sau imagine, iar trupul meu fu cuprins de nesimţire…Apoi văzui tot felul e
sclipiri neelucidate străbătându-mi mintea; erau stele ce se prăbuşeau în tăcere
mormântală spre adâncul unei mări de pucioasă, până când ceva ca un picur de lumină
se coborî lin în cercuri tot mai largi, dizolvând întunecimea şi….mă trezii
tresărind dintr-o dată.
Primul lucru zărit de ochii-mi încă năuci, fu candela aşezată pe masă, lângă patul
în care zăceam. Mişcarea mea bruscă şi necontrolată trântise un vas de porţelan de
pe mobila respectivă, făcându-l ţăndări şi atrăgând totodată atenţia persoanelor ce
umplură încăperea aproape în alergare.
– S-a trezit…
– Doamne, Dumnezeule, o minune…
– Vai, aşa ceva…cine-ar fi crezut…
Discuţiile continuau, iar eu eram studiat din toate părţile, fără a înţelege însă
ce se petrecea, până găsii în sfârşit curajul să întreb:
– Mă scuzaţi, dar…ce se întâmplă aici?
Liniştea se aşternu din nou, ca după o vorbă neaşteptată, şi toată lumea mă mai
cercetă odată cu privirea, înainte ca una din femei să se apropie cu căldură, şi să
mă cuprindă într-o îmbrăţişare plăcută.
– M-mamă?
– Da, eu sunt, copile…credeam că n-o să te mai văd niciodată…
Vorbele îi veneau înecate în lacrimi, şi în curând, se preschimbară într-un plâns
tăcut, în timp ce mă ţinea strâns, de parcă se temea să nu mă piardă.
Unei bătrânele păru să i se facă milă de nedumerirea mea, şi începu să-mi explice:
– Copile…nu mai ţii minte? Amaru’ tău…Că acu’ era s-o păţăşti rău de tot…Nu ţi-am
spus să stai departe de pădurea aia? Şi tu unde te-ai dus? Chiar acolo…
Cuvintele acestea fură de ajuns să-mi amintească exact ce se întâmplase. Era acum
câteva săptămâni, când bunicuţa îmi zisese despre pădurea respectivă, însă eu, cum
nu credeam nimic până nu vedeam singur, o luasem exact în direcţia respectivă.
Apoi…Ce fusese apoi?!
„A…Acum ştiu…”
Mii de imagini începură să-mi fugă prin mintea mea neîncăpătoare, când îmi amintii
ce avusese loc în acea zi…
Copacii uşor albiţi îşi aplecau crengile înspre mine şi zăpada cernea din cer în
fulgi mari, sclipind ca stele de argint, când o voce de fată îmi strigă:
– Hei, tu!
Mă întorsei plin de surprindere, retrăind parcă păţania, ca să văd că era…
„Ea?! Nu se poate…nu are cum să…”
Era chiar ea, persoana cu care străbătusem nămeţii pentru ceea ce păruseră să fie…o
mie de ani. Avea privirea jucăuşă, şi un zâmbet misterios, aşa cum ştiam eu
dinainte, însă în umbra ei se ascundea ceva misterios. Apoi, continuă:
– Tu…ai venit să mă vizitezi, nu? Ai venit să ne jucăm, nu?
– Dar…nu te cunosc! Şi nici nu am venit să mă joc, eu doar…
– Vino! O să ne jucăm doar puţin….un minut, două…aici, în zăpadă…
Îmi prinse mâna şi mă luă cu ea, eu fiind prea vrăjit ca să mai pot protesta, şi
aşa…începu jocul de-a prinselea printre nămeţi, ea mişcându-se ca o nălucă şi
cântând mereu refrenul unei melodii triste:
– Să ne jucăm printre nămeţi, când frigu-ncet ne prinde….Să ne jucăm, mereu,
mereu…Şi să uităm de lume…Înc-un moment, înc-un moment…şi până-n veşnicie!!! Căci
nimeni nu ne vrea…şi nimeni nu ne ştie!!
Şi jocul continuă….Zăpada crescu…apoi…Ajunsei să cred că eram orfan, şi că mereu
călătorisem cu ea. Eram fratele ei mai mic, iar ea mergea mereu înainte, şi mă
încuraja din când în când să nu mă opresc. Însă uitasem de unde plecasem, şi cum
ajunsesem în pădurea acoperită de argint.
Bătrânica mă trezi la realitate, şoptindu-mi:
– Tu…ai întâlnit-o, nu-i aşa?
– P-pe cine?
– Năluca aia…ţi-am zis eu că n-o să fie bine, dar pare că ai avut noroc de data
asta…
– Ştii ceva despre ea?
– Cu siguranţă, e o legendă cunoscută de mult pe aici…nu numai legendă, ci chiar un
adevăr…Copila era…era o prietenă de-a mea, care…
Ezită un moment, privindu-mă cu ochii în colţurile cărora avea mici perle sărate.
– Acum mult timp, era o copilă veselă, cu toate că trăia din mila oamenilor, şi
nimeni nu o lua în seamă…Totuşi, se purta cu toţi ca o soră mai mare, şi….câteodată
se lua la bătaie cu băieţii care o necăjeau…ce să spun, avea o forţă…
De această dată, bunicuţa zâmbi amar, şi chiar râse puţin, apoi înaintă cu
povestea:
– Într-o iarnă însă, un copil se rătăci în pădurea aceea, şi ea…merse să-l caute,
fără ca nimeni să ştie…Însă…acolo se ascundeau nişte tâlhari şi…de aceea nimeni
n-ar fi mers de unul singur…Dar ea poate nu ştia, şi…
Nu-mi venea să cred ce auzeam, privirea îmi era aţintită asupra celei ce relata
întâmplările, însă nu mai auzeam nimic.
– Nu…Nu se poate!! Cum să…
– Probabil că, dacă copilul ar fi tăcut şi ar fi stat locului, scăpau, însă el
începând să plângă, cu siguranţă că au fost auziţi…În orice caz, copilul respectiv a
reuşit să fugă, în timp ce ea le distrăgea atenţia, şi să se întoarcă acasă…Însă ea…
– Dar, cum….dacă nimeni nu ştia că ea plecase…
– După un timp, copilul a povestit totul…Şi cum o auzise râzând nebuneşte în timp ce
era încercuită…A râs de ei ca de nişte proşti…
„Poate că unii au…altă ţintă pe lume…”. Cam aşa ceva îmi spusese.
-…Şi de atunci, s-ar fi preschimbat într-un spirit rău şi răzbunător, care străbate
pădurea în fiecare iarnă, încercând să ademenească toţi curioşii…şi să-i piardă. Cum
de ai scăpat, numai minune din Ceruri a fost…
– Da, poate…
Însă în adâncul sufletului ştiam că nu era aşa. Nu scăpasem la întâmplare, ci
pentru că ea voise să mă conducă acasă….Totuşi, nu puteam înţelege de ce…Ochii ei
mari erau goi, nu destăinuiau nimic din ceea ce păstrau. Zâmbetul şi firea
voioasă…tristeţea şi suferinţa…
– Sau, poate e un spirit protector….
Nimeni nu va şti cu siguranţă ce se întâmplă…Şi totuşi, în nopţile în care vântul
şuieră a singurătate…Stelele lucesc şi ele pe cer…

De Bogdănescu Ioana-Daniel

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.6/10 (5 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: -5 (from 5 votes)
    Un spirit protector, 5.6 out of 10 based on 5 ratings
    • PERCA ALINA OLGA

      O poveste frumoasa si captivanta in acelas timp felicitari si succes in continuare
      Alina

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    • Frumos, mi-a placut

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)