Cu siguranţă citind diferite cărţi m-am metamorfozat şi am fost Machiavelică, mistică, mascara, mefistofelică, am suferit de mânie şi megalomanie, dar la sfârşit am rămas un OM frumos.Una din cărţile care m-au făcut să trec prin diferite stări a fost şi este încă “Visele lui Einstein”-Alan Lightman.Poate unii citesc descrierea
de pe ultima copertă pentru a se convinge să cumpere cartea deşi este una
mică,drăguţă,verde şi au primit multe recomandări pentru a face acest gest
“cultural”.Deşi de obicei citesc primele 3 pagini şi apoi cumpăr cartea
respectivă,dacă m-a atras,visătoare fiind am citit sfatul criticului:”Că să citiţi
această carte va trebuie mai degrabă un trecut poetic decât unul ştiinţific.Nu e
nevoie să va amintiţi că E=mc pătrat.Deşi nu se supăra nimeni dacă totuşi o
ştiţi.”Simtindu-mă cu aere de artistă şi poetă, dar cu ceva regrete legate de
trecutul meu în fizica şi notă 4 :”Stai jos, nu ştiiiii nimic.”, am citit cartea de
două ori.A treia oară am observat că îmi sună cunoscut numele traducătorului-Sorin
Paliga.Pentru că îi port un deosebit respect fostului meu profesor şi pentru că mi-a
oferit singurul 10 din minunată-mi facultate,spunandu-mi mai în glumă mai în serios
că am condei de lingvist, am început să fac un mic eseu.
Primul citat marcant a fost: ”Să presupunem că timpul este un cerc,că e o buclă,că e
reversibil, că e repetabil, că stă pe loc, că se grăbeşte, că nu există.Cum arăta
viaţa cotidiană?şi până la urmă , cum arătăm noi în luptă cu timpul.”Trăim în
secolul vitezei,ne plac ceasurile elveţiene,cât mai scumpe posibil, Rolex sună şi da
bine, dar cu toate astea nu suportăm, trecerea rapidă a timpului.Nici nu o mă
sesizăm,am vrea să dăm timpul înapoi, să repetăm greşelile sau să le evităm, să ne
învârtim în cerc, să ne luptăm cu ticăitul ce ne face să ne răscolim noaptea în
aşternut.Orologiul bate necontenit şi dacă e moştenire din străbuni şi dacă nu i-am
schimbat bateriile.Fiecare avocat, medic, profesor, student,etc.. depinde de limbile
ceasului pentru a salva o viaţa, a-şi creă o viaţa mai bună, a fi mândru, bun, egal,
liber, profesionist sau pentru a-şi îndeplini visele,visurile.
Mă întreb oare câte ore are ziua în peşteră,în junglă, în vârful muntelui Mont
Blanc,sau dacă te arunci în cascada Niagară. Dacă e invizibil atunci de ce e atât de
prezent şi vizibil în viaţa noastră?Nemurirea are ceas, nu te mai primeşte în rai
dacă ai întârziat?Animalele cunosc timpul când vine oră vanatoarei,şi dacă da dupa
ce fus orar e setat?N-am văzut niciodată o bucurie mai mare decât atunci când
petrecăreţii numără descrescător ultimele 10 secunde din an, sau când sufla în
lumânări, fericiţi că au mai crescut cu un an.Ce există în alte lumi?Extratereştrii
au spus vreodată : ”Vreau să mă fac mare”?
Cu precizie sper un final indecis cei mai mulţi cunoscuţi cred că îşi vor trăi viaţa
iar şi iar.Nu am să fac o recenzie,un rezumat sau un comentariu pentru bac din
această carte,nici măcar o fişă de lectură, ci o să îmi aştern gândurile apărute pe
fiecare pagină citită.Avem un destin scris în frunte de când ne naştem sau sunt
multe coincidente superstiţioase care apar pe parcurs?
Ce este mai rapid/rapidă zgomotul sau liniştea, gândul bun sau cel rău.apă dulce sau
cea sărată?Dacă aş avea maşină timpului nu ştiu dacă m-aş duce în trecut, în viitor
sau doar aş opri timpul în prezent.Realizez că sunt un mare semn de întrebare,în loc
de mâine şi picioare am semne de exclamare,în loc de ochi două puncte,pe faţa un M,
pe spate un P ceea ce mă face să cred că am o Mare Personalitate.Cine a stabilit că
sfertul academic e modul optim de a fi privit drept o persoană punctuală, un
professor sau un elev, un preot sau o mireasă, un doctor sau un bolnav de cancer, un
judecător sau un deţinut?
Alan Lightman spunea:”în aceasat lume există două timpuri.Există timpul mecanic şi
există timpul trupului.Primul e rigid şi metalic că un pendul masiv de fier care se
misca înainte şi înapoi.Celălalt se zvârcoleşte şi mişună că un peste răpitor
intr-un golf.Celălalt se hotărăşte pe măsură ce avansează.”Cineva mi-a spus intr-un
moment de confuzie că :”Există cuvinte,există tăcere,numai iubirea oscilează
asimetric peste graniţe dintre ele.”în atemporalitate mea mi-au plăcut mult
cuvintele ei din tăcerea-i premeditată.toţi simtitm că timpul innoata rapid când
iubim, că merge încet când vrem să ne atingem scopul.Dăm înapoi fricoşi când suntem
forţaţi să avansăm şi o luăm la fugă când ni se spune să stăm.Mă gândesc care este
timpul oribilor, al surzilor şi al muţilor, cum sună , ce culoare are şi cum se
rosteste:”A venit ora”.Cred că orologiul are rude:mama îi este inima, căci ea da
startul şi ea spune stop,tată-stomacul,el te anunţă că a apus soarele şi trebuie sa
mananci!Mai are şi fraţi:mintea şi sufletul, iar bunici îi sunt cifrele şi literele.
Se spune că timpul curge cu atât mai încet cu cât ne depratam de centrul
pământului,atunci să ne mutăm toţi în Alpi.Frigul îţi înţepeneşte simţurile,dar oare
te face să nu mai simţi cum trec anii?Regularitatea,stagnarea sau incapatanearea
limbilor de ceas de a se mişcă mereu cu aceasi precizie este de admirat,s-au făcut
şi reguli de joc după asta:”copii cărţile se dau în sensul acelor de
ceasornic.”Timpul e un suveran infinit.Timpul e absolut”.Infinit sunt sigură că e
deşi se numără până la 12 sau 24 după ceasurile elctronice,dar
suveran,absolut?Adevărat ne guvernează existentele cu o suveranitate
absolută,precedând succesiunea evenimentelor în mod obiectiv şi abstract.
Pagină 35 mă încântă cu citatul meu preferat:”în această lume ,artiştii sunt
veseli.Viaţa pictorilor,muzicii,românelor este imprevizibilă.Ei se delectează în
evenimente neprevăzute în întâmplări fără explicaţie,retrospective.”Da, consider că
în mine creste un suflet de artist şi îmi place să trăiesc în trecut,e cald şi bine
acolo.Cu toate astea trăiesc clipă şi aştept neanticipatul viitor.
Sunt impulsivă pentru că sunt colerică, sunt om pentru că respir, gândesc, simt şi
sunt muritoare pentru că inspir, mănânc şi sufăr.Pentru mine fiecare privire are
două înţelesuri , fiecare vorba un substrat, fiecare vis un coşmar şi deşi este o
lume a sincerităţii există minciună, dar mereu”fiecare sărut e un sărut imediat” cu
repercusiuni ce-i drept.
Cred în vise, cred în zodii şi iubesc oamenii frumoşi pe interior, dar mai presus de
toate ador dânsul lor în timp.Marea coregrafă Pină Bausch spunea: “Dansaţi altfel
suntem pierduţi!!!”Eu dansez plangand şi râzând în acelaşi timp.”De ce să se mai
înveţe pentru viitor dacă este atât de scurt.”Pentru că vorba aceea trebuie să facem
să treacă timpul frumos, cu folos,nu să pierdem vremea,căci timpul înseamnă bani.
Cum ar trebui să îmi imaginez sfârşitul lumii?O să fiu ironică şi o să visez la o
mare horă,sau la un spectacol de flamenco sau un dango argentinian.O să fiu
sarcastica şi o să îl văd ca pe un balet gen “Lacul lebedelor” sau ca ”Ciuleandra”.O
să fiu veselă şi inocentă şi o să îl privesc că pe un dans Indian şi toţi oamenii
cântând:”Mănâncă,roagă-te,iubeşte ,o să ajungem toţi în rai”.Oricum ar fi cha cha
,quick step,dans din buric,va fi un haos intr-o mare de linişte verde roşiatică.
La pagină 52 scrie “tragedia aceste lumi este că toţi sunt singuri.Căci o viaţa din
trecut nu poate fi împărţită cu prezentul.Oricine se lipeşte în timp,se lipeşte
singur.”.Atunci înseamnă că trebuie să învingem sau să murim.De ce de fiecare dată
când suntem singuri ne întoarcem în trecut şi ne învăluim în amintiri,de ce mergem
şi punem ceasul în oglinda că doar,doar o da înapoi?Poate autorul are dreptate şi
“Viitor înseamnă model, organizare, uniune, intensificare.”Dar nu am să înţeleg de
ce fiinţa mea funcţionează cel mai bine intr-o dezordine intensificată în ordinea
dezbinată a rafturilor mele prăfuite,dar organizate.
Uneori asimilarea periodică a orelor , clasificarea secundelor şi gândurile gen:”nu
vreau să dorm ,am impresia că mereu ratez ceva!” sunt diagnosticate pentru artişti
cu termenul medical de tulburare bipolară.Când laşi în urmă bolnave fereicite în
nefericirea lor,balansată iuntr-o feciorie drăcoasă,săgetată varsandu-se peste pesti
îngemănaţi şi încornoraţi te întrebi:Dacă sunt suficiente trei zile să stai întins
pe o aţă,pentru a-ţi construi o viaţa , dacă îţi ajunge vrajă să te prinzi de zori,
când vrei să sări până la nori.Acest eseu te va ajuta să înţelegi de ce pătrunzi
opac prin zidul inept déjà privirilor şi ireal gândirilor,dar la fel de irascibil
amintirlor.
Tu doar citeşte şi ai să înţelegi cum şi de ce vrei să creezi pe tine,pe alţii sau
întreaga-ţi viaţa , trebuie doar să ţi întinsă o aţă.Chiar de vrei să îţi presări o
cale de vise goale şi idealuri pline eşti în fiecare zi tot mai bun te vrei a fi
pentru chipuri de feline.Poate ai fost în altă viaţa zeu cu mască de păită,iar acum
pe drum drept mergi că un rege între drepţi.
O socitate lovită de afazie căuta vinovăţi emaptici pentru prostie şi nimicirea
originalităţii.Suntem liberi să fim inutili cât poftim,dar atunci va muri timpul în
noi şi vom scuipa minute.Ticăloşia viscerală din viaţa noastră plicticoasă are sens
doar când ne sună ceasul,eschivandu-se ne tresară golul interior,care ne plaseasa în
afară spaţiului ireversibil.
Realizez pe zi ce trece că artisticaraia mea se transforma în mascaradă comică dacă
nu o concretizez.Noroc că mi-am făcut blog,măcar acum mă citeşte cineva,că doar sunt
că o carte deschisă cu pagini goale albe sau negre.Când vor veni timpuri noi vom fi
prinşi în straie vechi neponosite.Se spune prin cărţile religioase că trebuie să
medităm la ultima zi din viaţa noastră.De ce la prima zi nu, atunci nu avem creier
sau suntem prea puri?Când mă apucă meditarea la zilele ce au trecut gândeam cam
aşa:Doare să fii diferit.Am rămas singură că întotdeauna,nu mai vreau.Lacrimile mele
sunt amar-acrişoare.Dulcele a fost înghiţit de ticăitul mării prea sărate pentru
gustul meu.Am auzul înfundat şi năsucul plouat.Mâinile merg în locul
picioarelor,sufletul se plimbă între 4 peretzi gălbeni,da din coltz în coltz şi se
opreşte în tavan,după care se scurge prin podea.Unghile se rup în bucăţi mov
înflăcărate.Părul se despică în 3,iar întreaga-mi fiinţa o ia la vale spre o nu ştiu
ce cărare presărată în culoare maronie.Nu văd lună,nu-i de bine,soarele mă muscă de
obraji.Am semne adânci în mine până în…nu ştiu până unde,nici cât mai au de gând să
stea,nici măcar nu plătesc factură pentru energia ce mi-o consumă.Nu mă dor,mă
seacă,mă usucă,mă storc.Muzică îmi face bine când mă îmbrac în tăcere,aş vrea să o
pictez,nu am mai pictat de mult,îmi e dor de mine aşa.vreau un loc al meu cu
nuci,mere şi coji de copac verde cărămiziu.Lehamite care se întoarce şi mă prinde de
coada,de cleştii mei roşii.Aici sunt şi aici rămân,Iubesc visul de ieri,teamă de azi
şi clipă de mâine.Trăiesc prin culoare dar mă hrănesc prin cuvinte,oare am o
identitate cromatizată în abrevieri?Simt un miros de praf curat,încremenit în
logoree,spinări inconvoiate,cred că visez,oare mai trăiesc?
Termenul filozofic de egoism mă umple de pesimism.Cred că sunt o egoistă înconjurată
de multzi egoişti suferinzi de narcisism şi egocentrism.Dacă egoist se numeşte cel
care socoteşte că există decât el pe lume,iar cei din jur nu-s altă decât
năluciri,cum se numeşte cel care ştie că mai sunt şi alţii şi îi apreciază pe cei
din jur,dar raportează toate problemele la sine,vede prin el deşi se vede şi în
alţii?A fost Adam egoist când a lăsat-o pe Eva să vorbească cu Lucifer şi să muşte
din fructul oprit şi să pice drept o femeie păcătoasă?Sau avea treaba şi se uită la
un meci pe GSP-RAI şi bea o bere?El s-a ales cu moştenitori,cu o bucată de măr în
gât care de altfel e foarte sexy.

Un anonim mi-a citit o poezie ,oare suferea şi el de egoism şi asta îi era pastilă?
Era odată un om precaut care nu s-a amuzat şi nu s-a distrat niciodată
Nu a riscat şi nu a încercat vreodată,nu a cântat şi nu s-a rugat niciodată
şi,intr-o zi ,când a murit.asigurarea să de viaţa a fost respinsă
Deoarece nu trăise niciodată,el a pretins că nici măcar nu a murit.
Asta e cea mai frumoasă poveste pe care o ştiu, e timpul povestirii mele,e viaţa mea
în proză versificată.Am iubit şi-am să iubesc.Doamne îţi mulţumesc pentru tot ce
mi-ai dat şi pentru tot ce mi-ai luat, acum nu mă mai simt că un aparat şi e mai
bine decât atunci când am plecat.Nici obosită nu mai sunt, nici oropsită,aici mă
simt binevenită.Locul nu mi-l mai găseam , pe străzi vechi eu hoinăream,rătăceam
căutând şi plângeam dansând.Mă simt liniştită, nu mai sunt folosită,poate doar de
mine,dar asta e în bine.
Am suferit de căldura şi mă ungeam cu untură,am suferit de nesomn, credeam că nu e
bine să dorm, am suferit din iubire,că o făceam în neştire.Dar cu toate astea ştiu
n-am suferit în sicriu.Somnul e bun pentru oase şi pentru ridurile nervoase,pentru
averea în case şi pentru vise frumoase.Ochii dor papila cere, azi eu trăiesc în
tăcere.Zici că sunt o margaretă, dar nu prea cochetă, căci în 7 ore fixativul
oboseşte şi părul ţi se pleoşteşte, rujul nu mai nimereşte nici textură nici
conturul, dar tu poţi să faci pe durul.
Hazul de necaz e bun, poţi să îl faci cu săpun…când te dai la dame fine să alunece
mai bine!Liniştea nu e decât tăcere,e mai mult decât plăcere,e divinul din durere, e
demiurgul transformat sau Lucifer acaparat.Am plecat , dar m-am întors căci limba nu
are os,cred că mai ştiu să cos în lut şi n-am avut ce am pierdut.Dacă ceva îmi
aparţine…e increderea în mine, e voinţă spre mai bine şi credinţă în iubire.
Când dansează eul în eu îmi vine să ridic câte un zmeu pentru fiecare derbedeu ce
l-am sărutat în ego.Când pictează sângele-n vene cred că mă cam ia cu lene şi nu o
zic doar pentru această rimă în proză,nici nu cred că e vreo crimă în tromboză.Poate
scrima venelor cu acele doctorilor.

De Dumitru Oana-Alexandra