Cuminţica, poveste de Crăciun

Motto: Libertatea, gustată de mic copil, este viaţa însăşi. (Barbu Ştefănescu Delavrancea)

Rafi nu putea să doarmă. Totul scârţâia, totul forfotea. Ceilalţi dormeau nepăsători, dar el auzea totul. Tanti Geta avea de spălat vase. Multe. Aruncase cele 60 de farfurii de pleu în chiuvetă şi acestea sunaseră ca un harnaşament din lumea groazei. Uşa închisă nu folosea la nimic, iar femeia de serviciu se grăbea să îşi ducă la capăt munca.
Ceilalţi dormeau tun, dar Rafi ţinea ochii deschişi. În faţa lui doamna educatoare stătea cu nasul în foi folosind cu viteză pixul nervos. Pe colţul catedrei parcase un brăduleţ încărcat cu globuri aurii, iar becuţele multicolore săltau voios pe dulapul pe care fuseseră agăţate.
Oare ce scria doamna ?! Poate îi scria Moşului, zâmbi Rafi, gândindu-se la zăpada ce o dorea adusă de Moş Crăciun. Fusese atât de bine astăzi şi doamna i-o promisese pe Cuminţica : „ Ai fost foarte cuminte, ai învăţat şi o vei duce pe Cuminţica acasă.” spusese doamna încântată de comportamentul lui. Cuminţica, o „ursuloaică” mare, pufoasă şi cochetă stătea la geam în rochiţa ei de un diafan violet. „Cuminţica o să fie doar a ta.” grăise educatoarea şi acum Rafi se gândea cum se va juca acasă cu ea.
Îşi ridică năsucul din pătuţ şi şopti:
– Doamna, ce tot scrii acolo ?
– Culcă-te Rafi ! Dacă o vrei pe Cuminţica trebuie şi să dormi!
Doamna părea nervoasă. Toată masa era plină de foi pe care ea tot scria.
– Măcar acum să dormi, de dragul Moşului. Moşul iubeşte copiii ascultători. Ascultă-mă şi dormi ! spusese educatoarea privindu-l pe copilaş cu simpatie.
Da, trecuse un an jumătate de grădiniţă şi Rafi dormise atât de puţin ! Doar vreo 10 -15 minute, din când în când. Ea, doamna avea atât de multe de scris şi privirea curioasă, drăgălaşă a copilului o abătea de la muncă.
– Închide ochii ! schimbă tonul cea de la catedră. Rafi închise ochii şi se strecură sub plapumă.
Nu dură mult şi uşa de la baie se deschise singură. Aburul canalizării şi nu numai începuse să muşte din aerul copiilor aflaţi pe coridor. N-aveau altă sală de grupă, şi mereu trebuiau închise cele cinci uşi .
Grăbită, cu câteva foi într-o mână, doamna se avântă spre uşa de la baie. În drumul ei se auzise un poc, iar a-ul urmase imediat. Ieşind de sub plapumă Rafi o văzu pe doamna mângâindu-şi glezna lovită de colţul unui pat şi multe foi zburaseră pe trupurile copiilor ce sforăiau.
– Te doare tare ? întrebă copilul încercând să adune foile căzute printre paturile fixe şi mobile îngrămădite pe coridor.
– Nu mai contează, Rafi ! răspunse doamna oprind copilul din adunatul foilor. Lasă-i să doarmă, le adun eu mai târziu !
Se pusese la catedră doamna. Zâmbise puţin. Se bucurase. De ce oare ?
Pe moment educatoarea fusese fericită. Ce dacă scăpase nişte foi, ce dacă se lovise ?! Măcar nu se prăbuşise ea peste vreun copilaş ce dormea. Tot era bine ! De la o vreme, de când cu criza, lucrurile se precipitaseră şi doamna îmbrăţişase din ce în ce mai multe activităţi – nu doar preda, mai nou muta mese, scaune, deschidea paturi, aşeza şi aduna tacâmuri, mătura, făcea pe femeia de serviciu şi la baie, pe secretara, pe contabila, încerca să obţină sponsorizări, să gândească activităţi extracurriculare, să participe la simpozioane şi cursuri de formare, să facă voluntariat şi să ofere egale zâmbete celor 30 de copii din grupa mijlocie.
– Cât mai e ? întrebă Rafi care abia aştepta să se termine perioada de somn.
– Dormi ! răspunse răspicat educatoarea.
– Doamna, tu când dormi cu noi ? şuşoti băieţelul.
– E prea mic patul şi nu pot să dorm cu voi ! răspunse doamna care ştia ca Rafi dormea acasă îmbrăţişat de amândoi părinţii sau măcar de unul dintre ei.
Lămurit, copilul închise ochii încercând să nu tulbure sfânta tăcere a celor care dormeau.
După două-trei minute în grupă se răspândi un plâns afundat de copil vinovat. Mirosea urât şi doamna plecă după femeia de serviciu.
Tanti Geta reuşi să-l schimbe pe copilul care greşise atât de nevinovat, dar Rafi văzuse şi auzise tot – cum doamna îl calmase pe George, cum tanti Geta schimbase salteaua copilului, îl spălase şi îl schimbase pe băieţel.
– Lasă-mă la toaletă, te rog ! spuse Rafi, dar doamna nu îi răspunse pentru că lui Rafi îi plăcea să se plimbe la baie.
Copilul îl privi pe George cel proaspăt schimbat şi, ţinându-se de burtă, spuse serios:
– Mă scapă tare !
Obosind tot mai mult doamna răspunse:
– Bine, du-te !
Acum Rafi era la baie. Respectase regula, uşa băii era întredeschisă – să-l poată vedea doamna. De acolo Rafi îşi văzu doamna aşezându-şi din nou nasul între foi. Scria, scria…. doamna …. Tiptil se duse spre geamul de la fereastra băii.
Cu coada ochiului doamna îl urmărise. Ce era atât de interesant la geam ?! Parcă ea nu ştia … Era iarnă, fără zăpadă, şi nucul îşi prelungise elegant şi eroic crengile aproape de etajul grupei unde se aflau. În acel nuc, anul trecut poposise o cioară. Căuta nuci. Era o cioară micuţă, hărnicuţă – foc. Sau poate erau pisicuţele ce mângâiau cu perniţele picioarelor lor acoperişurile caselor din jur.
Rafi îşi lipise năsucul de geam privind cu atenţie. Nu era frig în baie şi curioasa dăscăliţă nu întrerupse activitatea copilului.
Deodată băieţelul se ridică pe vârfuri. Cu un picioruş sprijinit de calorifer întinsese o mânuţă pe ţeava caloriferului încercând să apuce ceva important. Ochişorii îi erau aţintiţi spre o ţintă culinară şi, din când în când, cu glasul stins, şoptit repeta ambiţios şi înfometat: „Cra – cra – cra !”.
Of- of –of ! nuca nu cădea din pom şi „zburătoarea” de la baie încercă altă metodă. Cu vârful buzelor prinse rola de şters mâinile şi o scutură încetişor. De ce se purta astfel ?! se întrebă doamna… Aha ! Asta era ! …. „cioara” încerca să scuture creanga pentru că nu ajunsese cu ciocul la nucă !
Deodată „pasărea” se opri din scuturat şi se uită spre gresia băii, cercetând-o atent. Căuta „nuca”. Apoi repede băieţelul se prăvăli cât mai aproape de „sol” luând nuca imaginară şi străduindu-se încântat să o spargă cu ciocul imaginar.
Dăscăliţa hotărâ că era momentul să îl lase pe Rafi să o vadă că îl vede. Dacă venea şefa de tură, educatoarea cea aproape de pensionare ?! Oare ar fi înţeles -o pe dăscăliţa cea tânără sau i-ar fi arătat o atitudine marţială, arogantă, îndopată de reproşuri ?! Cât ar fi certat-o pentru activităţile nonconformiste desfăşurate de copil în baie ?! Ce să-i mai explice ea, tânăra educatoare ?! Că munca era multă şi timp de observat copiii nu avea? Că ea, educatoarea grupei mijlocii se folosise de ocazie să îl cunoască pe Rafi ?! Că mică fiind, viitoarea educatoare se furişa din patul în care mămica ei superobosită adormise la amiază ?! Nu ea, micuţa, profita de liniştea celor care dormeau ziua ?! Nu ea se jucase singură prin curte cu pietrele, nisipul şi crenguţele ?! Şi acum comisese sau nu „o infracţiune pedagogică” ?! se gândea educatoarea în timp ce apropiindu-se de uşa băii întrebă:
– Eşti bine, Rafi ?
– Da, răspunse copilaşul zâmbind încântat, după care el trecu disciplinat în pătuţ.
– Hai, încearcă să dormi, ursoaicei o să-i placă la tine acasă ! spuse observatoarea, învelindu-l pe Rafi ca pe o sărmăluţă.
Rafi stătea cuminte. Îi zâmbise doamna, dar degeaba, tot nu putea dormi.
Doamna avea de lucru, la catedră, dar gândurile ei migraseră. Ce putea face pentru Rafi? Cum trebuia educat ?! Ce metodă i se potrivea ?!
Rafi nu prea se juca în grup. Se aşeza pe un scăunel şi blând ca un mieluşel vesel se uita la jocul copiilor din jurul lui. Uneori se juca singur, refugiat printre jucăriile transportate de el într-un colţ liniştit al grupei. Îi plăcea să vină lângă doamna şi să-i pună întrebări; acum îi plăcuse să se joace în baie, ferit de privirile celorlalţi.
Totuşi regula era regulă. Nu era bine ca Rafi să se obişnuiască cu baia ca loc de joacă.
Şi trebuia să doarmă, altfel s-ar fi găsit mai mulţi abonaţi la nesomn.
Se făcu ora 15. Educatoarea trezi copiii şi îi îmbrăcă. Puse toţi copiii grupei la măsuţe, într-un spaţiu destul de mic. Numără gustările – erau egale cu numărul copiilor. Le dădu copiilor cărţile şi creioanele de colorat şi le spuse să fie cuminţi şi să coloreze frumos. Începu să facă paturile, să formeze turnul paturilor mobile, să închidă paturile fixe. Grupa lor era o sală de trecere şi copiii din celelalte grupe traversau cu greu coridorul dacă paturile nu erau ridicate sau închise şi dacă mesele, scaunele nu erau mutate cum stătuseră dimineaţa. Educatoarea mută copiii încercând să pună mesele şi scaunele astfel încât mobilierul să fie util activităţilor didactice.
Doamna îşi dădu vag seama când Rafi îşi luă gustarea, o salută şi plecă spre mămica lui. Educatoarea simţise doar cum Rafi îi dăruise un sărut delicat şi o privire miloasă. Ce vroia Rafi ? Ce-i trecuse prin cap ?!
Era ora 16-17. Educatoarea nu apucase să aprindă toate becurile grupei şi semiîntunericul stăpânea o parte a sălii. Aprinse neonul din acea zonă şi se întoarse. Tresări înspâimântată. Un pătuţ fix era încă deschis. Cine mai dormea la ora aceea ?! De ce nu respira ?! Păţise ceva ?! Cum de nu văzuse patul deschis ?! Numărase copiii de la masă, gustările, totul era în regulă….. Cine era copilul acela durduliu care stătea sub plapumă ?!
Doi copilaşi ai grupei mijlocii şi educatoarea se apropiară sfioşi de „muntele” din pat.
Educatoarea trase plapuma…. când colo, ce să fie ?!! Cuminţica, cu o pernă sub cap „dormea” foarte bine înfofolită. Cine făcuse asta oare ? Când ?!
– E patul lui Rafi ! spuse Maria.
– Aveţi dreptate, spuse educatoarea, dându-şi seama că Rafi, ştiind că nu a dormit nu i-a mai cerut jucăria de pluş. Nu-l văzuse înfofolind-o.Cum era să îl vadă ?! Educatoarele, copiii, părinţii tuturor grupelor de la etaj traversau coridorul, vorbeau cu copiii lor şi cu doamnele. Tabelele şi banii pentru diverse activităţi/ evenimente călătoreau prin grupa mijlocie. Stătuse cu ochii în patru, ca de obicei, dar Rafi avea pătuţul lângă uşa altei grupe, şi uşa deschisă a clasei vecine, semiîntunericul îi oferise camuflajul perfect.
Până la urmă cel din urmă copil al grupei plecă acasă. Obosită, educatoarea se aşeză lângă catedră, pe un scăunel. În braţele doamnei stătea, recuperată din patul recent închis, adorata Cuminţică. În dreapta, pe catedră, lângă capul educatoarei globurile argintii ale brăduţului îi aminteau de Moş Crăciun.
Cine era ea să o distribuie pe Cuminţica ?! Cine pe cine învăţa ?! Nu erau ei, copiii mai nevinovati, mai cuminţi decât educatoarea lor ?! Care era adevărul ?! Venise Crăciunul ! Ce mai însemnau cele două zile până la Crăciunul din calendar ?!
Rafi gustase din spiritul Crăciunului, din bucuria de a face ceva pentru alţii, iar doamna lui cea amărâtă gustase nefericirea privind-o pe Cuminţica dormind.
De aceea o pupase Rafi atât de deosebit. Vroia ca doamna să nu fie supărată că el nu dormise. Apoi o pusese pe Cuminţica să doarmă în locul lui, şi, pentru că o iubea, o învelise cu drag.
Educatoarea o luă pe Cuminţica şi o aşeză pe catedră, lângă brad. Dorea să o privească. Cum îl fermecase Cuminţica pe Rafi ?! Ce era atât de important la pluşul acela ?!
A doua zi Rafi primi acasă ursuloaica.
– O iei pe Cuminţica, Rafi şi o aşezi acasă, sub brad. Ai ceva de făcut ! spuse dăscăliţa.
– Păi, ce-o să facă sub brad ? întrebase copilul.
– Ea o să fie cuminte, iar tu Rafi o să o înveţi să colinde, o să ai grijă de ea ! Când vine Moşul îi cântaţi împreună ! Rafi, să-i povesteşti Moşului cum a ajuns acasă la tine Cuminţica!
Fericit, Rafi o luase deja în braţe pe Cuminţica şi plecase spre mămica lui. Din ochişorii copilului luciseră două steluţe, iar vârfurile ascuţite ale steluţelor înţepaseră adânc sufletul rătăcit printre plasteline, crize şi reforme, sufletul educatoarei.
Rafi avea să se joace cu mascota grupei, singura jucărie, cea mai frumoasă, cea care colinda casele copiilor cuminţi. Şi vacanţa de iarnă nu era scurtă. Cine ştie cât de bogat s-ar fi jucat ! Doamna lui spera ca Rafi, apreciat, valorizat, chiar dacă nu putea să doarmă la amiază, avea să se joace cu ursoaica şi apoi avea să se joace cu ceilalţi copii şi poate şi cu doamna !
Doamna îl pusese în aceea zi să stea mult cu ochii închişi – „să îţi vină somnul, să doarmă măcar ceilalţi copii” şi nu îl mai lăsase să se joace la baie…. Totuşi tot doamna îl felicitase pentru cât de frumos o îngrijise pe Cuminţica şi, la plecare, îi urase băieţelului şi mămicii lui – „Crăciun fericit !”
De sus, de la etaj, urmărindu-l pe Rafi cum pleca, dăscăliţa văzu brăduţii din faţa grădiniţei . Şi poate Moşul avea să vină şi la copii puţin, puţin mai mari !

De Ramona Purza

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: -1 (from 1 vote)