Mana mea apuca, infometata o alta tigara.
Stinge-o, te rog, imi sopteste Vlad cu un glas dulce, slabit.
Ma uit cu regret la tigarea abia inceputa insa decid sa-i fac pe plac.
Ce mai spun medicii? Il intreb.
Sunt mari sanse sa ma fac bine, insa deocamdata nu simt nimic, asa ca n-am incredere.
Trebuie sa ai! Sunt sigura ca picioarele tale se simt exact acolo unde sunt, aici, pe pat, odihnindu-se. Da-le doar un regaz.
Stapanita de un sentiment ciudat, nou de optimism parasesc locul de la fereastra si ma
apropii de patul sau. Ii pun mana pe glezna, cautand orice urma strivita a unui nerv.
Ei? Ceva-ceva?
Nimic.
Mai bine taceam, acum ma simt prost si-mi pare ca mai tare l-am descurajat.
Pai da.. Asta vroiam sa-ti arat. Ca poate acum nu simti, insa peste cateva saptamani de tratament daca esti cuminte o sa simti. Si o sa mergi, si o sa ne plimbam iar si o sa alergam dupa autobuze si prin ploaie, si vom patina. Da, vom patina… Tu ai patinat vreodata?
Patinat?
Ma privi cu un aer trist, ganditor, insa nu renunt.
Deci da?
Nu stiu… Uneori, in noptile friguroase de la orfelinat aveam niste vise. Eu le-as numi viziuni, de fapt, pentru ca era acelasi vis ce se repeta regulat, din ce in ce mai detaliat si complex. In prima noapte visasem un simplu lac inghetat, apoi, cu trecerea unor astfel de nopti, visul meu se transformase intr-o plimbare pe un astfel de lac, cu niste patine vechi ce-mi erau mici, insa-mi placeau. Eram un pustan de vreo doi-trei ani, dar patinam al naibii de bine. Am visat apoi ca de mana ma tinea o femeie, nu-i puteam zari chipul, ci doar buclele blonde ce se varsau peste umeri in onduleuri gratioase si un palton rosu, zdremturos. Acesta a fost ultimul vis pe care l-am avut. In zadar am incercat sa mai am vreunul, inainte de somn reflectam intotdeauna la aceste intamplari, spre a-mi autosugera inca o astfel de viziune. Fara rezultat.
N-ai incercat niciodata sa cauti acest lac?
Nu… Mi-a fost teama, teama de ce a-si fi putut afla, deci am incercat sa-mi impun o altfel de gandire. Am presupus ca visele raman doar vise, mi-am spus ca trebuie sa dau uitarii aceasta intamplare si m-am straduit sa nu cred in aceste viziuni stranii. Pentru a-mi dovedi mie ca acestea n-au nimic de-aface cu realitatea, la vreo luna dupa ultima aratare a acestei femei am mers cu un coleg la patinoar. Nu era tocmai acel lac inghetat, ci o arena. Colegului meu ii era frica sa patineze pe lacuri. Era prima oara cand patinam, asa credeam. Am observat, dupa cativa pasi stangaci, ca eu chiar stiam sa merg, si inca bine. Parca o forta ascunsa imi dicta fiecare unghi al piruetelor, astfel incat pe gheata paream o adevarata balerina, lucru cam penibil pentru un baiat. Am renuntat imediat, scuzandu-ma la colegul meu care nici el nu intelegea cum de stiam eu sa ma misc astfel dupa ce ii spusesem ca e prima data. Nu m-am grabit sa ajung acasa, m-am plimbat ceva timp prin oras fara tinta. Realizasem ceva in care, de fapt, nu incetesam niciodata sa cred. Visele nu sunt simple imagini din dimensiuni imaginare. Nu sunt, nicidecum, dorinte ori fantezii. Am citit undeva ca un vis este un microscop prin care privim la manifestarile ascunse in sufletul nostru si asa a inceput febra bibliotecii. Am cautat simboluri ale viselor prin mii de carti, petrecand cateva ore bune intre rafturile inalte, prafuite ale bibliotecii judetene. N-am gasit insa nimic al carui inteles sa se muleze, sa se contopeasca cu ceea ce simteam eu cu privire la acest vis, asa ca n-a durat mult pana sa opresc acest tip de lectura. Intr-o zi, cand chiulisem de la ora de mate mi-a picat in mana un volum de Tolstoi, Anna Karenina. Am terminat cartea in acea zi, chiar daca a insemnat sa primesc niste mustrari. Aproape am rupt ultima pagina intre dinti, vadit afectat de sfarsitul timpuriu. Baietii m-au luat la intrebari cum am ajuns in camera, vazand ca nu-s nici infrigurat, ci doar consumat de ceva ce parea sa vina din interior. Inspirat de povestea pe care o citisem am mintit ca ma intalneam cu o femeie maritata in casa sa luxoasa din cartierul X, sotul ei fiind plecat la Paris cu afaceri. I-am dat si un nume adecvat: Anica. Mi-a parut rau sa-i mint, caci unii dintre ei erau chiar de treaba, insa in situatia asta toti ar fi reactionat la fel: ar fi inceput cu mici tachinari, ca mai apoi sa devin un punct vulnerabil, deloc bine intr-un orfelinat. N-aveam prieteni mai mari, care m-ar fi putut proteja, asa ca n-am avut de ales. A trebuit sa relatez detalii picante dintr-o aventura pe care nici macar n-o traisem, insa o consumasem. Nu m-am temut ca unul dintre ei mi-ar fi putut afla secretul, erau necunoscatori si evident dezinteresati, cum fusesem si eu inainte de aceasta revelatie. Asta a fost doar inceputul, desigur. Pastram pana si un caiet secret, ca un fel de jurnal, in care-mi notam diferite citate ce-mi placeau, in general dialoguri de dragoste. Imitam apoi ce citeam in simple povestiri, ca ma apoi sa incep eu singur sa creez. Povestea cu amanta se invechise, asa ca a trebuit sa spun ca ma imprietenisem cu un nu stiu ce hot de masini si ca il ajutam cu mici comisioane ce nu m-ar fi putut pus in pericol. Crescusem considerabil, atat in ochii lor, devenind un fel de lider al grupului, cat si in ochii mei, gasind un alt sens, mai profund in tot ceea ce mi se intampla. Chiuleam, ca si inainte de la orele de matematica si fizica, dar, inspre deosebire de atunci, incepusem sa frecventez cursurile de romana. Profesoara observa acel nou in ochii mei, apreciandu-mi interesul. N-a vrut sa spuna asta in fata celorlalti, stia probabil in ce situatie ma aflam, avand in vedere ca in clasa cu mine mai era un baiat din orfelinat. Intr-o zi m-a oprit discret dupa ore cu pretextul ca a aflat de la profesorul X ca am jignit o fata din clasa X Y. M-am speriat, crezand-o pe cuvant si stiind ca eu nu facusem nimic. Imediat ce clasa a fost eliberata in totalitate mi-a marturisit ceea ce observase in ultimele saptamani si imi ceruse sa-i arat caietul meu cu insemnari. A fost un lucru meu pentru mine, cel de a impartasi si cu altcineva gandurile ce ma macinau si pe care le asternusem pe foile albe, alocuri patate de cafea (scriam intotdeauna in biblioteca, dupa scoala, iar pentru a ma-ntari beam adeseori si cate trei cesti mari). I l-am adus a doua zi, predandu-l odata cu un referat suplimentar, primit drept pedeapsa pentru asa-zisa jignire adresata acelei fete. Mi-a inapoiat jurnalul a doua zi, tot dupa ore, marturisindu-mi admiratia si aprecierea pentru viziune mea asupra trecerii timpului si a alterarii iubirii. Asta a fost partea buna, pentru ca mai apoi a adus in subiect greselile mele gramaticale si mi-a propus ca, in fiecare miercuri, dupa ore sa ma ajute cu o pregatire pentru a putea publica mai tarziu din ceea ce scrisesem. Mi-a vorbit despre marii scriitori ce compuneau sub semnatura unui pseudonim si mi s-a parut o idee buna. Pe cat de mult vroiam sa impartasesc toate aceste ganduri intregii lumi, pe-atat de mult imi doream ca nimeni sa nu afle, in veci, ca eu scrisesem asa ceva. De asemenea, m-a rugat sa-i mai las caietul pana marti dupa ore, pentru a corecta cateva greseli pe care le observase dar pe care nu avusese timp sa le noteze. Am acceptat, cu toate ca mi-era tare dor sa scriu si simteam ca nu mai pot discuta cu nimeni. Eram stresat, noaptea nu mai dormeam, ci compuneam poezii pe care le invatam pe derost si repetam altele din urma, pentru a nu le uita. Timpul a trecut, totusi, relativ repede iar marti dimineata nu mai puteam de fericire ca in sfarsit imi voi putea recupera jurnalul. Compusesem, intre timp, vreo doispe poezii pe care de-abia asteptam sa le notez, respectand, de data aceasta, si normele gramaticale. In ultima ora, Nicu, colegul de la orfelinat, imi tot arunca priviri peste banca. N-am suspectat nimic, desi stiam bine ca nu-i prost, chiar daca-i place sa se poarte ca atare, asa ca am incetat sa-i mai dau atentie. Am asteptat sa iasa toata lumea din clasa, pretextand ca-mi caut ceva prin ghiozdan. I-am zis lui Nicu sa nu ma astepte, ca am o intalnire importanta dupa scoala si, prin urmare, nu ajung prea repede acasa. A dat din cap, ranjind si a iesit din clasa trantind cu putere usa. Am crezut ca o s-o scoata din balamale! Profesoara nu prea avea timp sa stea, asa ca mi-a inapoiat rapid caietul, amintindu-mi de pregatirea noastra secreta de miercuri. Nici eu nu mai am rabdare sa stau la palavre asa ca am insfacat jurnalul si am iesit. La coltul coridorului am fost intampinat de Nicu ce ma pandise in tot acel timp. Mi-a insfacat caietul si a luat-o la goana, iar eu l-am urmat cu gandul ca as putea sa-l ajung. Ne-am jucat asa de-a soarecele si pisica, colindand vreo trei strazi ca apoi el sa se urce intr-un tramvai. Controlorul nu m-a lasat sa intru fara bilet, asa ca nu mi-a ramas decat sa ma resemnez si sa ma obisnuiesc cu gandul ca, de-acum incolo, secretul meu nu va mai fi deloc… Secret. Nu ma asteptam la lucruri prea rele, cum aveau sa se intample, dar am preferat sa mai ratacesc un pic pe strazile orasului pana la cina. Am ajuns numai bine, la ora mesei. Atmosfera era alta decat deobicei, nu mai existau micile bisericute de la mese, ci toate mesele erau indreptate cu privirea si ascultau o singura masa fruntasa. Pe acea masa sedea Nicu tinand strans, mandru in brate caietul meu cu scrieri. Picioarele ii atarnau, din bocanci scurgandu-se mici picuri de zapada topita: alergase si dupa coborarea din tramvai, ca nu cumva sa apar eu de pe o straduta, prevazand traseul pe care il va apuca. Cand ma intrat eu in cantina, colegul meu tocmai spunea:
– Ia sa va mai citesc o leaca din ceea ce scrie, dragul nostru coleg, cand el ne minte ca are intalniri cu care-mai-de-care doamne si domnisoare!
Si nu apuca sa inceapa ca toata multimea isi intoarce privirea spre usa, spre mine si izbucneste in ras. El rade odata cu ei, considerand asta cea din urma batalie in care el a iesit victorios. Imi fac loc printre mesele care arunca in mine cu servetele si din care se aude strigat cuvantul ‚autograf’ cu o disperare batjocoritoare si ajung, in sfarsit, la masa respectiva. Nicu ma priveste cu un suras cretin pe care i-l indepartez cu un pumn ce-l plaseaza imediat pe podea. Rasetele inceteaza, multimea se strange in jurul nostru. Tacere. Il las acolo, sangerand pe podea si urc in camera pentru a ma pune in pat. Am avut noroc, rana a fost superficiala insa pedeapsa am primit-o oricum. Din acea zi n-am mai fost la biblioteca, nu mai vorbesc de orele de romana sau de pregatire la care, desi nu m-am mai prezentat, am trecut cu o nota destul de mare. I-am multumit in gand profesoarei insa m-am abtinut sa o fac si fata in fata. Mi-era rusine si vroiam sa uit de aceasta pasiune ce ma aratase vulnerabil in ochii atator oameni. Desi am incetat sa mai scriu si am dat foc caietului, colegii au inceput sa ma porecleasca ‚poeteasa’ deoarece, citez, ‚numai fetitele indragostite scriu poezii’.

Nu-mi amintesc ca Vlad sa mi se fi mai marturisit vreodata atat de complet, nici macar nu stiam ca el a vrut vreodata sa publice poezii. Nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte si probabil ca daca mi-ar fi zis altcineva as fi ras, n-as fi crezut in niciun caz. I-am raspuns cu acelasi aer cu care rostise el ultimele fraze, cu falsa indiferenta. Stiam ca fusese ceva mai mult decat o pasiune trecatoare pentru el si ca, probabil, aceasta febra a scrierii inca dainuia in sufletul sau, strangulata de orgoliul ce prima.

De-abia acum imi dau seama in ce pozitie crispata am impietrit. Ma asez mai comod in scaun si imi trec picioarele de pe unul pe altul pana cand gasesc in sfarsit un unghi perfect. Mai iau o tigara.
Stiti ca nu se prea cade sa stati picior peste picior intr-o astfel de incapere respectabila… Zic doar asa. Pe mine unul nu ma incomodeaza insa sa stiti, domnisoara, ca viata abia incepe dupa zidurile astea si acesta e semn al lipsei de educatie… Educatie pe care noi, in acest timp am incercat din rasputeri sa…
Spuneti-mi direct. Ma dati afara?
Nu cred ca…
Domnule administrator, i-am spus atunci, explicatiile si scuzele de acest gen sunt de prisos in momente ca acestea. Cred ca toti cei de-aici, pana si bebelusii stiu ca, la 18 ani esti aruncat pe strazi.
Exista un mod mai frumos de a…
Nu exista. Esti alungat, pur si simplu.
Mai era o cale de a va tine aici insa… Absentele si…
Stiu, stiu. Asta e.
Imi pare rau… Sincer… Am incercat sa vorbesc cu directorul liceului insa…
De ce? Dumnealui a fost foarte corect si obiectiv.
Da, dar vedeti, e o situatie mai fragila si…
Cand? Am zis atunci, satula de bajbaielile lui.
Joi.
Bine. La revedere!
Ies pe usa, mai mult suparata din cauza ca-mi uitasem bricheta acolo. O s-o iau eu mai incolo. Acum, insa, am altele de facut. Asadar, mai sunt trei zile si-am zburat de-aici. Nu stiu daca sa fiu trista ori fericita, dar e sigur ca trebuie sa-mi gasesc un loc pana atunci.

De Brezuica Adela

Related Blogs