A fost odată ca niciodată… Aşa încep poveştile. Dar cum încep ele cu adevărat? Nu a fost vreodată aşa cum este şi cum va fi…
Voi începe propria mea poveste, căci nu a fost vreodată asa cum este şi cum va fi. Aleg mai întâi o carte – sufletul şi încerc să o descopăr filă cu filă cu un cuvânt – visul. Cuvântul îl pot scrie cu un condei – iluzia pe care îl stropesc cu cerneală – lacrimile. Încep să scriu în sufletul meu cu o iluzie şi cu lacrimi, îmi scriu visele. Poate că am visat cândva… un cer senin – o carte deschisa, plină de slove şi de vorbe – norii şi cu o pată de lumină – soarele. Schiţez cu un creion anume zămislit de o rază a lunii. Schiţez umbre ale cuvintelor, ale slovelor şi versurilor, umbre de lumină. Am pe mâini pete de hârtie, probabil lăsate anume de clorofila unei frunze, acum galbenă şi apoi roşie şi din nou mugure, apoi iar hârtie şi din nou pata. Nimic în povestea mea nu pare a avea legătură, căci cu adevărat toate se leagă şi toate au vise şi lacrimi şi suflete cu iluzii şi soare, de fapt cerneală şi cuvinte… De ce nu a fost? Nu a fost, căci aşa este şi va fi. Nu a fost, căci nimeni nu a văzut, ci vede şi va vedea că sufletul e de fapt o carte, o carte pe care nimeni nu a deschis-o, ci o deschide acum şi tot acum citeşte din ea…

De Lita Maria-Eliza