Cântecul

Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcţional şi de vreo două stele. Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul şi Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruţă. Aceeaşi cu
care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine şi pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă şi-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Aşa îmi atrăsese „moara” atenţia că e institutoare, nu învăţătoare. Aha! Şi
care-i diferenţa?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghiţit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferenţa trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghiţit o cobiliţă cu găleţi cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învăţătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înşira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa
I, realizările măreţe şi planurile sale de a-şi lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul şugubeţ să întreb. A celor mai pătrunşi de importanţa lor decât oaia de ţepuşă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuşi. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe faţă, întrebându-mă ce-ar spune doamna institutoare viitoare masterandă în psihologie dacă i-aş vorbi cu aceeaşi năucitoare
viteză – tinzând s-o depăşească pe cea a luminii – despre cercetările mele în domeniul adsorbţiei monoxidului şi dioxidului de carbon pe zeoliţi naturali modificaţi. Probabil ar fi râs ca de o glumă bună. Sau proastă. Ca de obicei când am tendinţa să devin mult prea critică (fie şi numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine şi „victima” în cauză, încercând, astfel,
să mi-o apropii. După ce mi-am stors cu simţ de răspundere toţi neuronii rămaşi, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, graţie geamului de la şofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând astfel, spaţiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viaţa. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebeşte de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat şi mai mult. „Ce-i
aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăşte, cum ar fi râma, de exemplu. Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum îşi continuau drumul în două părţi. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Fiinţa divizată deveniseră două, cu identităţi separate. Şi omul
se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul ce-i aia o târâtură. „De unde ştii tu cuvântul ăsta?” I-am spus, şi atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că şi-aşa îl cam mâncau palmele şi nu prea ştia ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost şi orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mişcări largi. „Târâtura” mă întrebase
cum mă cheamă şi izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, hî, hî! Ce nume-i ăsta, dragă, Crenguţa?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deşi, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era şi proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Crenguţa. Când m-a întrebat câţi ani am, am simţit nevoia să-i transmit că
scurta şi elevata noastră conversaţie a luat sfârşit, dându-mi vârsta bunicii.
„Cincizeci”. „Cum cincizeci, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoţând limba la ea şi am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta. Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei şi m-a mângâiat pe creştet.

Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la ţară. Acolo ne aştepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineaţă ceţoasă, când dădeam la animale, cu el în
curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, şi s-a dus s-o toarne în teică. O vreme am muncit aşa, tăcuţi, amândoi. Ce făceam eu, făcea şi el. Şi-a suflecat straiele, înodându-le aproape de şold, apoi pantalonii, şi a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruţă. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hăţurile şi a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruţa golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam uluit la el şi începusem să cred că am halucinaţii. Ca să mă conving că nu-i aşa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhăţat de guler şi-am ţipat la el: „Dacă mă mai laşi mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet şi-o întrebare: „Şi dacă vorbesc, mă ţii?” Din clipa aia, am ştiut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am ştiut. Parcă şi el mă căutase, parcă şi eu îl aşteptam demult. Nici acum nu vorbeşte, decât prea rar şi numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aş mai putea fără el.”
Ceilalţi plecaseră la oraş, pe la casele lor. Rămăsesem cu Profesorul, cu Fabian şi Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a ţipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, şi-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a aşezat cu noi la masă. L-am studiat pe furiş, deşi n-am reuşit să-i prind
privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni. Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia fără succes să-l dezlege. Reuşise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuieşte că are o inteligenţă şi o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se
întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se ştia că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea de matematică. Oricât şi-a stors creierii Fabian, n-a reuşit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colţ şi măzgălea ceva, nebăgat în seamă. Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el şi i-a întins o
foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit şi s-a prezentat cu ea la şcoală. A doua zi, a venit entuziasmat şi le-a povestit cum a „împuşcat” un zece la matematică şi cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi rezolvat-o atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eşecului. Şi-a văzut mai departe de muncile lui
fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva. Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraş (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorinţa de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase şi interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl
văzuse prin geam cum, după ce a cântat, a pus-o cu grijă la loc, după ce, mai întâi, îi unsese corzile cu sacâz. Se pare că avea şi cunoştinţe de medicină veterinară: asistase vaca la naştere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoştinţele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiţi în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Şi-apoi, mie îmi place misterul.
Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi şade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie! La un moment dat, nu ştiu dacă intenţionat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin. Fără să-şi dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a
părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată şi bine, Călugărul ne-a surprins din nou,
interpretând cu o voce baritonală, gravă şi totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era
compusă de însuşi interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, fiinţa cenuşie care părea umilă servindu-i pe alţii. Toată pasiunea, toată dragostea şi toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu ştiu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colţurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând aşa minute bune. M-am gândit atunci că, probabil, nu
voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar şi maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzaţia ieşirii din timp. Am pierdut contactul cu acum şi atunci, dimensiunea
temporală fusese anihilată şi, până să-mi amuţească şi gândurile, am mai avut timp să-mi spun că pesemne aşa arată veşnicia.
Călugărul şi-a revenit primul. S-a ridicat cu mişcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja şi, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în faţa Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrăţişat pe Fabian, apoi a ieşit.

L-am aşteptat să se întoarcă. Îl mai aşteptăm şi acum. Fabian plânge, şterge în fiecare zi vioara de praf şi-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-şi poate imagina de ce a fost atât de idiot încât nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe
care i-a angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic. De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în dimineţile ceţoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi îşi dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că
niciodată nu l-aş fi văzut plecând. Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine.
Aşa l-am simţit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curăţenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor.
Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”.

De Florentina Loredana Dalian

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.5/10 (12 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +4 (from 10 votes)
Cântecul, 8.5 out of 10 based on 12 ratings
  • Elena, mă bucur că textull ți-a plăcut. Pentru acesta scrie un autor, să-și încânte cititorii.
    Cu mulțumiri,
    FL

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • neacsu elena

    Felicitari, Florentina! M- a impresionat foarte mult lucrarea ta! Felicitari sincere si tine-o tot asa.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Florentina Dalian

    Dragă Lia, nu mai fii supărată! Oamenii nu comentează din diferite motive. Alții, poate, așa cum spui, nu se pot bucura de succesele celorlați. Dar aceia (poate nu e cazul cititorilor acestui site) sunt mai degrabă de compătimit. Nu le este ușor prin viață…
    🙂

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Lia

    mi se pare…cel putin interesant ca lumea a devenit atat de insensibila privitor la succesul semenilor nostri
    credeam ca voi gasi plin de laude pt colega noastra castigatoare,dar SURPRIZA!
    E TRIST CA NE CRITICAM TOT MAI MULT UNII PE ALTII,IAR CU LAUDELE NE ZGARCIM TOT MAI MULT…
    as da lumii secretul fericirii si al pacii interioare,sperand ca nu voi supara pe nimeni: eu ma consider suficient de frumoasa,de inteligenta,de …etc asa incat pot vedea clar cum sunt ceilalti si stiu cu cine si pana la ce limita pot concura cu ceilalti
    apoi,fiecare are locul si timpul sau;iar invingator este si cel care ia trofeul cat si cel care isi asuma infrangerea cu demnitate
    poate gresesc,dar asa gandesc eu;admit sa fiu corectata;cand esti corectat sigur inveti ceva in plus!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Florentina Dalian

    Multumesc, Lia!
    Multumesc, de asemenea, juriului si cititorilor!

    Cu pretuire,
    FLD

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Lia

    felicitari!
    foarte frumos!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)