Pisoiaşul

Cele două prietene ies din magazin, iar Elena tresare deodată:
-Cum!? Unde-ai fost până acum!?
-Miau! Miau! Miau!
La început Daniela nu înţelege, dar în cele din urmă zăreşte şi ea ghemotocul ce tremura lângă tomberon.
-Dar te pierdusem şi parcă odată cu tine şi copilăria! Pis! Pis! Pis! Doamne! Doamne! Ce minune…
-E sălbatic rău!- se încumetă s-o trezească din reverie Daniela.
Elena însă e absorbită total şi îi cere plasa din care scoate un peştişor.
-Aşa! Priveşte numai…!
-Uite că asta nu ştiam!-se miră Daniela.
-Dacă n-ai mai avut pisici…Dar eu am crescut cu ele şi când am plecat de acasă,
de nimic nu mi-a părut aşa de rău ca de pisici…
-Haide că eşti nebună!-se cutremură Daniela.
-Cu asta nu se glumeşte! De câte ori nu le auzeam în vis parcă strigându-mă…Ai să înţelegi numai atunci când te vei ataşa sufleteşte de un suflet aşa de curat…Pis! Pis! Aşa, papă, vezi ce bun e…!?
-Doamne, cum vorbeşti! Nu te mai recunosc! Chiar, l-ai mai văzut pe aici? – o întrebă Daniela puţin îngrijorată.
– Nu!-îi răspunde Elena. Nu vezi ce mic e…Cred că l-a adus careva de la ţară ca să scape de el…Ce frumos e…Vezi ce foame îi este!
-Dar e şi speriat!- se zburli Daniela.
-Cred şi eu…Singur, răpit de lângă mama lui…Oameni fără suflet! Doamne, dacă ai ştii cât m-a durut că într-un moment de nechibzuinţă am dus-o pe Berta la ţară…Am avut încredere în tanti Elli…Pis! Pis! Aşa, mai adă-mi peşte!
Daniela scoate punga cu peşte din plasă şi o dă prietenei sale, în timp ce continuă conversaţia contrariată:
-Bine, dar tot tu mi-ai spus că a fost bolnavă şi că nu s-a mai putut să-i aducă mâncare… !?
-Mă rog…Aşa a fost, dar dacă voia, putea găsi o soluţie ! Doar nepoată-sa stă peste drum de casa noastră…Oricum, mă învinuiesc că am lăsat-o atunci, acolo singură. Nu, n-am crezut că voi suferi atât, n-am ştiut ce înseamnă ataşamentul de un suflet
până atunci…Şi acum am încă un gol în suflet, mă simt parcă pustiită…
-Hai, că nu te recunosc !-zise Daniela. Imi păreai un om normal, obişnuit…
-Se pare că te înşelai şi s-ar putea ca nici pe tine însăţi să nu te cunoşti !-îi dădu replica Elena.
-Se pare că alunecăm niţel ! De parc-am fi la cursul lui Doţiu !
-Pisu-pis !
-Dar parcă ziceai că nu s-a pierdut şi că mai vine uneori pe-acasă când mergeţi la ţară… !?
-Da, dar cu ce teamă…Dacă a alungat-o cu pietre !?
-Cum adică !?-se miră Daniela.
-În anul acela când am avut eu probleme şi nu am mai ajuns acasă o vreme îndelungată am înţeles de la femeia care ne munceşte în grădină că aşa a făcut-o să plece de acasă şi să se aciueze la o casă mai sus de noi…Femeie fără inimă !
Pisu-pis ! Ce bine că am reuşit s-o ademenesc… !-se bucură Elena.
-Da’ chiar e înfometată!
-Păi ce crezi…
-Bine, da’ aici lângă magazin putea să-i mai dea câte cineva de mâncare…
-Poţi să ştii!? O fi adus-o acum pe seară…Mai dă-ne peşte! Pisu-pis!-insistă Elena, cu speranţa că pisica se va apropia din nou. Poate reuşim s-o păcălim…
-Ce vrei să spui?
-Dă-i şi tu! Haide! Pis!Pis! Uite ce blândă e şi ce blâniţă moale are…
-Tu chiar eşti convinsă că vrei s-o iei acasă…!? Nu ştiu…E totuşi o grijă în plus…- o
întreabă Daniela.
-Pisu-Pis! Haide, papă! Mângâîi-o şi tu…Uite, e băieţel! Ce bine! Doamne, cum o fi putut să…
-De unde să ştim noi! Poate or fi fost mulţi, poate nu aveau ce să le dea mâncare!-ripostează Daniela.
-Orişicum…E păcat, e mare păcat!-nu se dă bătută Elena.
-La o adică tot eşti tu singură! Îţi mai umpli timpul…!
-Înseamnă că nu ştii nimic despre animale…Doamne, cum vorbeam eu cu Berta! De multe ori chiar se mira vecina când venea pe la mine! Ba mă mai lua şi în băşcălie cum e posibil să vorbesc cu o pisică…Eu ziceam ceva, pisica îmi răspundea şi tot aşa…Pis! Pis! Uite ce scump e…!
Elena ia pisoiaşul în braţe şi-l ridică în lumina ferestrelor de la magazin. Pisoiul se lasă moale în braţele Elenei.
-Da! Ce bine că l-am găsit noi! Ce făcea el la noapte…!? – îl mângâie şi Daniela.
– Nu-i aşa că e o minune dumnezeiască!? Nici nu se putea un cadou mai frumos de Crăciun… Ce ochişori frumoşi are! Chiar în seara asta o să-i fac o băiţă straşnică…Doar trebuie să fim cei mai buni prieteni, nu!? Iar de mâine programul de educare!
-Obligatoriu!-confirmă Daniela. Oricum, zilele astea voi trece pe la voi să văd cum s-a acomodat! Pa! Noapte bună!
-Noapte bună! Te aştept!
Cele două prietene se despart, Elena îndreptându-se către scara blocului cu pisoiul în braţe.

***
După câteva zile Daniela se ţine de cuvânt şi îşi vizitează prietena. Rămâne uimită în prag văzând pisoiaşul:
-Ei, i-am pus şi fundă roşie…Măi, măi…Da’ ce jucăuş e…Cred că îmi voi lua şi eu unul!- exclamă Daniela încă de la intrare.
-Nici nu ştii ce sentiment minunat trăieşti atunci când îl ţii în braţe…Mai ales tu cu insomniile tale…Cu siguranţă, ai scăpa de ele! Serios, ţi-ar face foarte bine!- îi spune Elena punându-i-l în poală.
-Cu prima ocazie, sigur îmi voi lua şi eu un motocel…-începe să-l mângâie pe spate Daniela, iar pisoiul începe să toarcă.
-Toarce!? Să nu-ţi fie de deochi!
-N-avea grijă, doar i-am pus fundă roşie…
-Văd…Sfâr! Sfâr! Când e gata pulovărul!?
-Ne-am modernizat! Baţi din palme şi gata! La fiecare colţ de stradă, magazinul…
-Că bine zici!…Numai de ţi-ar da şi bani…
-Aia s-aştepţi tu…
-Că bine zici…!
În timp ce stau de vorbă cele două prietene motanul doarme nestingherit în poala Danielei şi visează…Ce visează!? Cum o zână bună îl ţine în braţe şi îi cântă „Nani, nani…!”, el răspunde: Miau! Miau! Miau!”

De Elena Agiu-Neacsu

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 6.0/10 (4 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: -1 (from 1 vote)
    Pisoiaşul, 6.0 out of 10 based on 4 ratings