Echivoc

Iși rostea povestea cu o greutate inefabilă, cuvintele parca voiau să rămână în mintea și sufletul lui Beth, ca mărturie doar pentru sine: “Ca oricare alt om, a venit momentul să părăsesc pântecul mamei, m-am născut într-o familie de oameni modești. Mama, deși o persoană simplă, poseda o inteligență nativă, o chemare spre filosofie. Singura carte pe care a citit-o a inspirat-o în alegerea numelui meu. Mama spunea că primele două cuvinte din geneză încep cu litera Beth. Bereshith Bara, mai exact. Această literă ebraică simbolizează Începutul, iar Beth-ul mamei mele nu este plasat în momentul în care a deschis ochii pentru prima oară, ci atunci când i-am deschis eu, așa spunea ea. Tatăl meu: pescar. Om religios, mai mult din pricina credinței majorității, era nelipsit de la slujba de Dumnică. Într-o zi, preotul a ținut la sfărșitul Sfintei Liturghii o predică despre mitul biblic al lui Iona, pescarul înghițit de peștele uriaș. Tatăl meu, ușor influențabil a rămas marcat de această predică, și odată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă, nemaifiind în deplinătatea facultăților mintale, a început să fie obsedat de ideea că va fi înghțit de mai mulți pești uriași. Odată cu această nebunie a lui am crescut și eu, am ajuns la 13 ani, vârsta la care mama mea a murit răpusă de o boală căreia medicii nu i-au găsit diagnosticul. După un an și trei zile tata mi-a spus că am crescut și că de-acum trebuie să învăț să mă descurc singură. Urmatoarea zi, un bărbat cam de vârsta a treia, a trecut pragul casei noastre. După un sfert de oră de vorbit cu tatăl meu, acesta mi-a spus că trebuie să plecăm. Neîntelegand, instinctiv m-am dat cu un pas inapoi. Vazandu-l ca se apropie de mine, am strigat speriata, aprope plangand, ca nu plec nicaieri.
Tata, fiind martor al acestei scene, a zis că era spre binele meu și m-a împins către necunoscut. Ajungând la ușă, m-am întors spre părintele meu și am observat o lacrimă ce se scurgea pe obrazul lui.
După ce am rămas doar cu necunoscutul am mers pana la ieșirea din curte unde ne aștepta o trăsură. Acesta m-a împins înăuntrul trăsurii, el luând locul birjarului. Am rămas singură cu gândurile și temerile mele. Plângeam dar nimeni nu vedea asta, frica s-a transformat ușor în ură, îmi uram tatăl. Ușurința cu care m-a lăsat în voia necunoscutui mă îngrozea.
Trăsura merse agale atât de mult timp încât mi-a părut o veșnicie. Și cu toate astea n-a fost așa, trăsura s-a oprit lent, iar birjarul m-a tras jos cu o brutalitate animalică. În fața ochilor mei s-a arătat o clădire impunătoare, monumentală, în stil gotic. O poartă imensă s-a deschis, lăsându-mă să pătrund tremurândă în curtea misterioasei clădiri. Înaintând, mi-am dat seama că era o mânăstire. O femeie a cărei vârste nu am putut să o deslușesc, rotundă și cu privire tăioasă ne-a întâmpinat în curte. Zâmbind vag, m-a luat de mâna fără să îi spună nimic necunoscutului. Peste un minut eram într-o chilie sărăcăcioasă: un pat, o noptieră și o lumânare –singura sursă de lumină. Femeia era îmbrăcată în straie monahale, mi-a spus că aici voi locui mult timp și voi învăța multe lucruri, dar acum e
târziu și trebuie să mă odihnesc.
A doua zi totul a decurs oarecum firesc, femeia de aseară m-a trezit și m-a dus într-o sală mare plină cu mese, acolo am mâncat și mi s-a spus că locul în care mă aflu, pe lângă mănăstire, este ocazional și adăpost pentru copiii orfani. Brusc m-am gândit cu repulsie la tatăl meu, dar gândurile mi-au fost rapid întretăiate de vocea călugăriței care îmi spunea că aici voi găsi mereu adăpost și mâncare și pe lângă asta voi învăța despre anumite științe cum ar fi geografia sau istoria. După masă am fost dusă într-o sală de curs improvizată, această era deasemenea sărăcăcioasă: câteva scaune și mese țineau locul băncilor. În încăpere mai erau două fetițe și un băiețel, am intuit că erau orfani, și o călugăriță care ocupa locul profesorului. Aceasta din urmă, mi-a zâmbit, m-a întrebat cum mă cheamă și mi-a arătat unde să mă așez.
Primii trei ani au decurs oarecum plat, fără nicio întâmplare mai deosebită. Cu cei trei copii nu am avut tangențe mai apropiate, deoarece îi întâlneam doar la orele de curs, n-am înțeles niciodată de ce, în schimb mi-am perfecționat cititul, am făcut cunoștință cu câțiva autori mai ușor de digerat și am dobândit câteva cunoștințe de cultură generală în mai multe domenii. Timpul meu se împărțea între orele de curs, masă și somn. Totul trecea pe nesimțite, iar în viața mea domnea rutină.

*
Era o iarnă cumplită, mă apriopiam vertiginos de 17 ani. Așteptam ca timpul până la aniversare să treacă la fel de placid ca și până acum. Niciodată nu mi-am imaginat că o neglijență infimă de moment poate atrage repercusiuni de-o asemenea amploare după sine și îmi poate schimba total viața: o cratiță uitată pe foc, un fapt banal de altfel, a produs un incendiu care a creat pagube inimaginabile. Totul s-a derulat atât de rapid, eram în stare de șoc. Nu am putut salva aproape nimic. Fiind o sihăstrie izolată, a trebuit să ne adăpostim la cea mai apropiată mănăstire, aflată la câțiva kilometrii buni depărtare. Există un singur impediment, și anume acela că mănăstirea respectivă era una de călugări.
Dat fiind faptul că nu trebuia sa rămânem pe parcursul unei perioade foarte lungi, doar până reușeam să construim un adăpost modest, asta ar fi trebuit să dureze relativ putin, dar având în vedere situația si lipsa de fonduri, totul se putea intinde pe câțiva ani, am trecut cu usurință peste acest aspect. Invocând omenia, totul a fost pus sub semnul bunei-cuviințe. Deși condiția mea de pană atunci cunoscuse o schimbare majoră, lucrurile au reintrat rapid în normal, viața mea reluându-și cursul rutinier de dinainte.
Într-o zi, pe când eram la masă, am prins întâmplător o frântură dintr-o conversație purtată de doi călugări. Unul dintre ei avea un mod de abordare pe care nu-l mai întâlnisem până atunci și o profunzime pe care -desi novice fiind- am simțit-o instinctiv. Abia după mult timp am realizat că este o persoană erudită.
Frântura aceea de discuție a trezit în mine o nestăvilită sete de cunoaștere. De-atunci am început să citesc și să mă documentez frenetic. Am făcut treptat cunoștință cu Homer, Platon, Voltaire, Racine, Corneille și mulți alții. Însă, ceva nu-mi dădea pace, nu-mi puteam completa cunoștiințele doar prin intermediul acestor cărți pe care, ce-i drept, din fericire, le procuram destul de ușor fiindcă exista în cadrul mănăstirii o bibliotecă complexă, special concepută pentru acele ore de curs, acea școală improvizată. Și nici nu am întâlnit nicio cenzură în privința alegerii cărților.
Zilele treceau și-l revedeam din ce în ce mai des pe acel călugăr erudit. Nemulțumindu-mă încă lipsul meu, m-am hotărât să-mi adun tot curajul de care sunt capabilă și să-i spun acestui călugăr cât de mult îl apereciez și cât m-aș bucura dacă ar accepta să-mi împărtășască din vasta lui experiență. Evident, până am reușit să fac acest lucru a mai trecut ceva vreme. Însă când am făcut-o, am fost întampinată de o privire pătrunzătoare și o voce caldă. Am primit un răspuns afirmativ. A rămas ca în timpul de care dispuneam să ne întâlnim. M-a bucurat faptul că raspunsul a venit imediat, fiind degajat și binevoitor.
Prima zi în care ne-am întalnit, după slujba de seară, m-a întrebat dacă îmi place să citesc si ce-am citit până atunci. Apoi, m-a întrebat dacă-mi place pictura. Rușinată, am lăsat capul în jos spunând că nu prea m-am documentat în acest domeniu. Zâmbind mi-a spus că nu e nicio problemă și că am destul timp pentru a mă documenta. După cele întâmplate, mi-a dat câteva informații generale despre pictură considerand că atât este de ajuns pentru acea zi.
A doua zi, la aceeași oră, ne-am întâlnit din nou. Pentru început, m-a introdus în lumea picturii vorbindu-mi despre această artă in Epoca Pietrei. Mi-a zis că pictura în Paleolitic reprezenta în mod special animalele vânate, dar si inamici naturali ai vânătorului. Pe baza unei interpretări mitico-religioase, pictura în această perioadă constituia un act magic menit să atragă vânatul. Apoi, am trecut la Antichitate. Călătorind prin Egiptul Antic, am vorbit despre cartea morților a lui Hunefer, ajungând în Grecia Antică, despre cultura minoică, miceană si despre Epoca Geometrică.
În următoarele zile nu m-am putut gândi decât la întâlnirile cu acest om minunat care mă învața atat de multe. Dupa ce am parcurs Antichitatea Târzie și Evul Mediu, după discuții despre Arta Creștină Timpurie și vitraliile gotice, am ajuns firesc la Renașterea Timpurie. După lungi relatări despre Bruneleschi, Donatelo, Fra Angelo, am abordat Apogeul Renașterii: Da Vinci, Michelangelo, Bellini intrau cu ușurință în viziunea mea. După manerism și baroc în cadrul artelor vizuale, profesorul meu, dacă îl pot numi așa, a hotărât că e vremea să ne ocupăm si de literatură.
Astfel, trecând peste rutina zilnică, după slujba de seară, mă descătușam purtând cu acest om atât de inteligent îndelungi discuții despre Boccaccio, Dante, Petrarca, Racine, Cervantes, și multe alte personalități din lumea literaturii.
Intr-o seara, fiind nerăbdădoare să mă las purtată int-o nouă discuție, m-am dus in chilia lui mai devreme, lipsind de la masa de după slujba de seară. L-am gasit acolo, dar era diferit, îngândurat, încruntat chiar. Cu toate astea, m-a primit cu aceeasi cordialitate. Începusem, fără sa-mi dau seama, să țin mult la el, iar starea în care l-am găsit m-a deprimat profund, deși n-am lăsat să se vadă. Dându-și seama că am ajuns cu o oră înainte de cea stabilită mi-a zis că puteam vorbi puțin despre un aspect foarte important pe care l-am omis: Nuditatea în pictură. Am mărturisit că-mi pare a fi un subiect foarte interesant, incitant chair. Atunci, a început sacadat, aproape speriat, cu gravitate, să afirme ca nuditatea a rămas un subiect tabu, insă pictura nu l-a evitat. Aceasta goliciune s-a regăsit și în pictura Creștină. Însuși Michelangelo a pictat personajele de pe pereții Capelei Sixstine nud, acestea fiind îmbrăcate mai târziu. Nuditatea în pictura Creștină a purtat mereu simbolul purității Spunând asta, s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat ușor de mine: “Tu ești castă si de-o frumusețe divină, ai putea oricând servi drept muză pentru o astfel de pictura”. Rostind asta, mi-a dezvelit umărul, apoi sânii. După câteva minute am simțit o durere inedita in zona inghinală și câteva picaturi care mi-au atins piciorul.

*

Ajunsă în camera mea am realizat ce mi se întâmplase. M-a cuprins teama, însă mă înăbușa o fericire necondiționată…
În primele săptămâni care au urmat după această experiență, întâlnirile noastre au continuat fără să se producă nicio schimbare, dar cu timpul au devenit tot mai dese. Chiar și nocturne. Încercam un sentiment de rușine, știam că nu e corect ceea ce fac, dar aveam certitudinea că iubesc si eram fericită.
Îtrevederile noastre deveneau tot mai complexe. Ne descopeream prin prisma a diverse picturi. Ne iubeam sub dominația Lui Correggio. Arta lui senzuală si erotică, dar niciodată vulgară ne provoca. Purtând o discuție despre un tablou al sau, “Danae”, care reprezintă relatiile amoroase ale lui Zeus, după Metamorfozele Ovidiu, in care frumoasa fiică a regelui, închisă de tatăl lui intr-un turn era vizitată de Zeus sub forma unei ploi de aur, eu am ajus să joc rolul fetei, iar el pe cel al lui Zeus. Altă dată, vorbeam despre „Răpirea fiicelor lui Leucip” un subiect din mitologia Greciei Antice, din care Rubens creează o dramă trupească, pictând un tablou pe un ansamblu de curbe si contracurbe. Două axe în formă de “S” care se întretaie pentru a alcătui o singură mișcare continuă, o arcuire dramatică. Sub impactul acestei arcuiri, am experimentat necunoscutul ajungând la abstract.
Într-o noapte, pe când m-am furișat în chilia lui, după declarații pline de patos, am auzit ușa deschizându-se, lucru nemaiîntâmplat, un țipăt și zgomotul ușii trântite în spatele nostru. Am început să plâng stăpânită de o exaltare violentă. Pesemne cineva intuise legătura noastră și mă urmărise până aici. Vedeam cum totul se spulberă. I-am șoptit că îl iubesc și am fugit. Am fugit unde am văzut, unde m-au dus picioarele. Departe, foarte departe.
Acum înțeleg că a fost o decizie pripită, dar eram tânără, foarte tânără și mai ales speriată. De-atunci nu am mai știut nimc de el, după atâția ani ar fi prea târziu să mă întorc. Privind spre trecutul meu trăiesc un echivoc. Asta-i tot.”
Vizibil emoționat, i-am mulțumit pentru timpul acordat, eram prea bulversat pentru a mă gandi la succesul pe care il va avea articolul. Trăiam un echivoc.
26 decembrie, 2011

De Catalin Mardale

Related Blogs

    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: 6.2/10 (10 votes cast)
    VN:F [1.9.22_1171]
    Rating: +2 (from 10 votes)
    Echivoc , 6.2 out of 10 based on 10 ratings