Despre existență și alte nimicuri

Ziua
Înăuntrul unei case , o încăpere în care singura piesă de mobilier este un jilț.
Un tânăr oferă un interviu, vorbind despre libera asociere a gândurilor.

-Libera asociere… păi să mă gândesc. Uite, acum, asociez chestia asta cu prima dată când am mâncat înghețată pe băț, pentru că în cameră miroase a vanilie. Și de acolo, încep să-mi vină în cap o groază de amintiri.
-A, să continui? Păi, îmi amintesc că m-am murdărit foarte tare pe cămașa cea nouă, și noi atunci nu prea aveam bani. Când am ajuns acasă, mama s-a uitat urât la mine și a început să mă certe, iar tata țin minte că a strigat din dormitor să mai tacă odată din gură.

(Uitându-se în sus, sprijinit de spătar cu un deget în aer, ca și cum și-ar dirija gândurile.)

-„Da mai taci tu proastă!” da, parcă așa i-a spus. Niciodată mama n-a plâns mai tare. Adică în fața mea, desigur. Sunt sigur că s-or certat ei mai tare de atât, că doar îi auzeam de după ușă. Ideea e că atunci am văzut-o prima dată plângând așa. Mi s-a făcut atât de milă că mi-am dat jos cămașa, am băgat-o în chiuvetă și am turnat un pumn de dero pe ea. Când m-a văzut mama, țin minte că și-a șters lacrimile și m-a luat de mână. Mi-a dat un tricou și m-a dus la tanti Lili. Eeeee, tanti Lili, tanti Lili!…
-Tanti Lili purta tot timpul bluze decoltate și semitransparente. Mereu îmi dădea bomboane și ciocolată. Pe vremea aia aveam cinci ani și tot era frumos. Și acum îmi place să mai merg pe la tanti Lili. S-a mai șters ce-i drept, dar tot femeie fatală a rămas.
Taie cadru

Aceeași încăpere, o tânără povestește despre acelaș subiect.

-Libera asociere? Păi, ce să-ți spun despre libera asociere? Cum mi se asociază mie ideile? Ideile despre ce? Ăăăă… hmm. Acuma nu prea mă pot gândi la nimic. Ba, am văzut mai devreme un gândac și am rămas cu chestia aia în minte! M-am tot întrebat dacă o să-mi dați ceva de mâncare. Mda! Oricum, e neimportant. Mă gândesc că dacă m-ați chemat, vreți ceva mai mult de la mine decât un gândac, corect?
Păi na, ce să zic? Uite, mie îmi plac scoicile. Îmi plac scoicile la nebunie. Atât de tare, încât mi-am umplut camera cu ele și trandafiri uscați. Da, și pe aia îi iubesc! Știi care-i partea cea mai tare? Că n-am fost niciodată la mare, doar mi-am imaginat cum ar fi dacă aș merge. Cum mi s-ar simți nisipul printre degete. Apa rece pe piele. Am ascultat melodiile lui Chirilă aproape obsesiv o vreme. Știu că și el e pasiunea astapentru mare. Și la drept vorbind cine n-ar fi? E atât de neînțeleasă…apa. Atât de adâncă, încorporează tot ce aș vrea să fiu! În acelaș timp și tot ce mă înspăimântă…
-Da, frică. Mie și acum îmi este frică de întuneric. M-am gândit să scriu o carte. Am auzit că dacă scrii despre ceva, cum ar fi o teamă sau o traumă, ajungi să n-o mai ai. Să scapi, știi? Ei, și ce să vezi! Chiar am scris-o, doar că singurul lucru pe care l-am scris în 1200 de pagini a fost „ mi-e frică de întuneric. ei, și?” Da, asta am scris. Și e bun! I-am arătat-o unui editor. Mi-a spus că are șanse! Mi-a băgat niște chestii cu neomodernismul, postomdernismul, naiba mai știe! Oricum, m-am gândit bine și nu cred c-o s-o public. Uite, eu spre exemplu n-aș cumpăra așa o carte. Unde e acțiunea? Unde sunt replicile, știi tu, toate chestiile care fac o carte savuroasă! Oricum, se presupune că artiștii sunt neînțeleși în genere, și atunci, orice nebunie de-a lor este permisă și iertată.
Taie cadru

Aceeași încăpere, o altă tânără. I se pune aceeași întrebare despre libera asociere.

-Hmmm, ăsta parcă era un concept pe care Froid l-a descoperit, așa-i? Mda, psihanaliză și psihoză parcă. Froid a fost OK, dar urmașii lui au cam deviat. În fine, e la fel ca idiologia comunistă. În concept totul este perfect, pus în aplicare, e o mare parodie care îi duce pe oameni la suicid. Știi, bunică-miu s-a sinucis în închisoare. Da, a fost deținut politic și atâta l-au persecutat animalele, că a avut o cădere nervoasă (numa una?) și s-a dus. În fine! Eu l-am văzut o singură dată. N-am să pot uita în veci halul în care arăta. Cearcănele, pielea movalie, aproape negricioasă în anumite zone ale corpului, părul complet alb și rar, modul cum vorbea, cum își exprima trăirile.
-Odată țin minte că m-a luat în brațe și m-a pus să-i promit că n-o să renunț la cine sunt. Pe vremea aia habar n-aveam ce vrea asta de fapt să însemne. Azi… fac eforturi să mă țin de promisiune.
După câteva zile au venit și l-au luat iar. Avea un soi de lumină în privire. Cred că-i plăcea în închisoare, avea cu cine să vorbească. Acasă, mai toți eram, să spunem, normal de citiți, normal de deștepți. Nu-l incitam cu nimic. Mama a plâns mult când a auzit că s-a sinucis. De fapt, cred că n-o să știm niciodată dacă asta s-a întâmplat cu adevărat. Comuniștii întotdeauna spuneau că un deținut, sau un urmărit de-a lor, s-a sinucis, când de fapt era asasinat.
Da… uite, libera asociere. Nici nu mai știu când am început să vorbesc despre comunism.
Taie cadru

Aceeași încăpere. Primul tânăr stă tolănit pe jilț și fumează o țigară, uitându-se în tavan. Cântă încet, apoi începe să vorbească.

-Da, mi-ai pus o întrebare grea de data asta. O întrebare la care trebuie să-ți aprinzi o țigară ca să reușești să găsești firul roșu. Cred că sunt un individ destul de dubios, dar mă integrez destul de bine în societate. Nu refuz o țigară dacă mi se oferă, ceea ce mă încadrează în majoritate. Știai că 4 din 5 sunt fumători? Da, uite, și eu sînt dintre aia 4. Beau de câte ori mi se oferă ocazia, uneori mai citesc și câte o carte. Îmi place să mai scriu și poezii, dar cel mai ades să fac fotografii. Din alea artistice, cum s-ar spune, care exclud faianța pusă accidental de aproape de closet. Blondele în schimb, îmi place să le pozez. Dar răspunsul la întrebarea ta este scos din context. Adică, să ne înțelegem, contextul felului meu de a trăi. Dacă iubesc oamenii? Nu știu! Știu că sunt un egoist, dar asta nu mă face să-i iubesc mai mult sau mai puțin. Sunt egoist pentru că eh, cum spuneam, trăiesc în societatea în care m-am născut. Nu că asta ar fi o scuză, deși este. Da, deviez.
-Nu știu ce să-ți spun. Îmi iubesc mama. Îmi iubesc tatăl. Îmi iubesc prietena, deși știu că este doar intermediară, și asta spune multe, cred eu. Cum să iubești pe cineva care peste doi ani nu va mai avea nicio semnificație? Nu știu, dar sincer nici dragostea n-o înțeleg. Foarte adesea stau și mă întreb dacă ea chiar există. Am ajuns la concluzia că nu. Dragostea reală, infailibilă, completă și împlinită nu va exista niciodată. Iar dragostea care ne îngrijește, ne hrănește și ne face să ne simțim regii lumii nu se poate numi dragoste! Sunt convins că i-au pus numele ăsta pentru că n-au găsit altul mai bun.
Taie cadru

Aceeași încăpere. Jilțul gol. Pe fundal se aude muzică franțuzească. După câteva secunde, cea de-a doua fată revine în jilț și se uită fix la cameră.

– Cred că orice faci prima oară doare. Oricât de entuziasmat ești de ceva, tot ai o treaptă de care să te împiedici. Ceva care să-ți mai taie din avânt. O probă, poate? Când m-am dus prima oară la școală, țin minte că am vărsat pe mine toată călimara de cerneală. Uniforma era nouă, purtată doar de trei ori. Aveam urme până și pe față. Colega de bancă s-a murdărit pe dinți de cerneala mea. Toată clasa a râs de ea.
Când m-am dus la liceu mi-am urât colegii. Prima mea notă la materia preferată a fost 4. Prima mea notă muzicală a fost dezastruoasă. Când am învățat să cânt la chitară, am făcut mai întâi bătături la degete ca să pot învăța instrumentul corect. Când m-am sărutat prima dată ni s-au ciocnit dinții și nici unul nu știa ce face (aia de fapt, face parte din categoria amintirilor drăguțe -zâmbește timid-). Când am făcut-o prima dată, a durut atât de tare că mi-am promis că n-o să mai las niciun imbecil să se apropie de mine. Despărțirea de primul meu prieten, pe care se presupunea că-l iubesc, a fost îngrozitor de grea. Am slăbit atunci 10 kg într-o lună. Și toate astea, doar ca să ajung să pot spune că îmi iubesc viața, așa cum este ea. Să pot crede că mai este ceva, altceva mai bun și pentru mine.
Știi, de fapt amintirea nu doare! Tot ce te mai jenează este senzația cu care ai rămas. Dacă reușești să te detașezi de senzația aia, poți fi pe deplin fericit. Un om fără regrete, cum s-ar zice.
-Dacă am regrete? Evident, oricine are! Nu cred că este cineva care să reușească să se detașeze complet de trăirile anterioare. Am învățat să trăiesc cu ele. Le-am băgat într-o cutie prin mintea mea și când mai am chef să plâng le scot de acolo. De fapt, ce-ți spun eu acum e pueril, știu. Ascultă melodia asta. Vezi ce frumos îi spune copilului? „un petit poupon”, e atât de frumos, seamănă cu fluture- papillon. Știu că e diferit, dar asta e legătura care mi se formează în minte. Cred că ar trebui să iei fiecare zi ca pe un copil care tocmai s-a născut. Să-i cânți vive la reigne și să simți prospețimea unei noi molecule de oxigen.
Taie cadru

Aceeași încăpere. Cea de a treia tânără vorbește foarte entuziasmată depre o glumă auzită.

-Auzi ce bună-i asta! „Mai încet, că altfel toată lumea o să vrea una!” Cum să vrea o muscă? Da ce, îs chinezi? O Doamne! Adevărul e că am ajuns să fim atât de mulți, încât uneori când mergi numai să-ți cumperi o pâine de la magazinul de pe colț, ai impresia că te sufoci din cauza aglomerației.
-Da, acuma serios vorbind, întrebarea ta a fost destul de neașteptată. Și nu știu ce să-ți răspund. Se zice că natura umană este rea. Ba chiar s-au făcut studii pe tema asta și tot felul de cercetări. Nu știu ce aș face dacă aș fi împinsă de circumstanțe. Să extermin câteva milioane de oameni ca să fac loc pe planetă sau… Și pe cine exterminăm? Ne întoarcem la a-i extermina pe evrei sau la a-i persecuta pe negri. Să presupunem că-i omorâm pe cei care reprezintă un pericol social. Și băgam acolo nebunii clinici și deținuții de maximă securitate și facem o sumă frumușică. Dar oare ăsta ar fi răspunsul? Oare aerul ar fi mai curat dacă ei ar dispărea? Mă gândesc că mai degrabă i-aș duce pe o altă planetă și gata. Dar nici asta nu se poate, corect? Cineva tot va trebui să-și asume responsabilitatea stropirii cu sânge, la un moment dat. Dar cine îl va recunoaște dacă acel cineva va fi deghizat într-o ciumă sau într-o secetă cruntă ori de ce nu, într-un război? Cine va fi vinovat atunci? Tot noi, bineînțeles! Însă factorul comun și general ne va salva de la o conștiință încărcată. Suntem niște ipocriți de primă clasă. Noi, specia umană. Suntem tot ceea ce urâm și totuși, în ura asta există și o plăcere bolnavă, o pliere incredibil de realistă pe subiect. Da, suntem copiii cerului și copii murim.

De Madalina Cauneac

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.4/10 (8 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -1 (from 7 votes)
Despre existență și alte nimicuri, 5.4 out of 10 based on 8 ratings