MOTTO : CAVATINA

„Aicea zace OMUL şi toată a lui fală.
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormântală
Şi el a fost în lume feroce dobitoc
Mânca pe ai săi semeni ca lupul într-o turmă
Mâncat va fi şi dânsul în cele de pe urmă
Loc viermilor să intre
Şi viermii avură loc…”

O bucată de marmură cioplită simplu, cu un scris ce abia se desluşeşte. O piatră funerară înveşmântată în mătasea verde a veacului trecut. O urmă veche la marginea unui mormânt vechi. De când? Nu ştiu. Poate de când lumea….Aşa l-am pomenit… Niciun nume, nici măcar o cifră, o zi sau un an…
Nu este un monument impunător, ba e chiar modest. Se află pe aleea principală a cimitirului. De câte ori merg la locul nostru de veci îl văd şi mă opresc. Odată mi s-a părut că nu mai e şi m-am temut că a fost distrus. Era acoperit de buruieni înalte care îl ascundeau privirii. Le-am îndepărtat cu mâinile goale ca să pot citi şi am citit, aşa cum fac de ani buni, textul mâncat de ploi şi pătat de ninsori, uscat de soare şi zgâriat de vântul atâtor vremi. „Aicea zace omul şi toată a lui fală…” Îl ştiu pe dinafară. De când eram mică. Dar tot îl citesc şi recitesc de fiecare dată şi tot ca de fiecare dată gânduri grele mă copleşesc. O tristeţe ciudată mă cuprinde şi plâng.
Prima oară mi s-a părut curios ca un monument funerar să nu aibă şi o cruce. Apoi m-am mirat că cel ce odihneşte acolo nu are nume…
Mama mi-a spus că fusese un om rău. Aşa aflase de la bunica. Nici bunica nu ştia mai mult. Auzise şi ea din bătrâni…
O bună bucată de vreme am încercat să aflu identitatea celui fără nume. Târziu, am renunţat. Înţelesesem.
*

Alergăm, alergăm şi parcă nu ne mai putem opri. Goana asta e din ce în ce mai acerbă. Goana după ce?
Mă uit în jurul meu şi nu văd decât tăcere…Crispare…Un gen de neliniştite, povară grea şi nelămurită, purtată pe spinări încovoiate. Le e foame-mă gândesc şi oftez. Au copii-îmi zic şi mă uit în urma lor, pe retină cu imaginea unor pui de vrabie aşteptând cu cioculeţele căscate la marginea cuibului. Le e frig…Şi simt cum mă cuprinde şi pe mine un val îngheţat…
Trec pe trotuarul celălalt purtată de mulţime cu o grabă pe care nu o înţeleg. Întorc intrigată capul când îmi dau seama că liniştea aceea obsedantă, o linişte ca un murmur, ca o rumoare generală, a dispărut. Timpanele mele sunt violate de un zgomot asurzitor, care culminează cu nişte bubuituri ce cad cu o ritmicitate obositoare şi mă izbesc ca nişte ciocane direct în plex. Pe lângă mine trec cu viteză maximă bolizi de diverse mărci şi culori din care se aude acelaşi zgomot infernal depăşind recordul la decibeli şi lasă în urma lor stropi de noroi cu gust sălciu.
Pe locul şoferului, figuri mai mult sau mai puţin dubioase. Dar şi unele impunătoare, cu priviri arogante aruncate înspre noi, pietonii, care încercam să ne facem loc printre grupuri de acţiune, de care ne feream buzunarele şi poşetele. Ici şi colo se auzeau râsete sau discuţii purtate pe un ton ridicat. Nu de scandal, ci de conversaţie…mondenă. Personaje în haine neapărat de firmă, indiferent dacă erau potrivite sau nu acelui moment al zilei, indiferent dacă se potriveau sau nu cu fizicul posesoarelor, foloseau cuvinte ciudate ce păreau totuşi ca făcând parte din limba română. Încercam să par indiferentă, dar poate că grimasele mele atrăgeau atenţia astfel încât pe unde treceam, uneori se făcea linişte. Îmi doream să scap cât mai curând din aglomeraţie aşa că am răsuflat uşurată când lângă mine a oprit un autobuz.
*
Sub duşul de unde se revărsa peste trupul meu un şuvoi de apă fierbinte cu care speram să curăţ toate impurităţile ce mă acoperiseră pe stradă, nu mă puteam gândi la nimic. Nu voiam decât să dorm, să dorm mult până când ar fi dispărut de tot oboseala care mă cuprinsese brusc şi dureros. O simţeam grea şi profundă. În cameră era răcoare şi fereastra deschisă lăsa loc unui ciripit slab care venea din copăcelul crescut din întâmplare lângă ea. Peste drum, o ultimă rază de soare zâmbea palid în sticla unei alte ferestre deschisă la etajul unu al blocului ce alcătuia singura privelişte din arealul meu vizual. Mă pregăteam să mă întind în pat când am auzit o voce răguşită povestind unui alt glas la fel de deteriorat cum are de gând să se ascundă o vreme, în Italia unde va pleca mâine dimineaţă, până va trece valul de razii al poliţiei, pentru că mai are de executat o mie de zile de închisoare. Vorbea de pe trotuar unei persoane care răspundea dintr-un balcon vecin. Am ascultat fără să vreau şi am aflat că se descoperiseră „băieţii” care furaseră nişte casetofoane prin zonă. Câteva dintre ele erau la personajul din stradă. Dar nu trebuia să îşi facă griji, pentru că vocea de la balcon l-a asigurat că ştie ce are de făcut. Imediat a început o conversaţie la telefonul mobil în care interlocutorul, un poliţist, părea să asculte planul de măsuri al infractorului. La final, a fost si el asigurat că nu va lucra degeaba. Nu am mai putut să dorm. Mi-am făcut o cafea şi am închis fereastra. Era prea urât afară.
*
Nu am mai fost de mult într-un parc. Astăzi am trecut întâmplător pe lângă unul din cartier. Am intrat şi am păşit cu duioşie printre băncile din jurul lacului, pentru că amintirile, muguri de gând, au început să înflorească, una câte una, încet, cu gust sărat de lacrimă. Aici am fost cu Lelia, chiar în una dintre ultimele duminici ale toamnei aceleia. Ne-am plimbat mult pe aleile umbrite.. Am mers şi la o terasă lângă apă şi am băut câte un pahar cu bere neagră. La plecare…Dar cine s-ar fi gândit că era ultima ei toamnă, ultima ei duminică…Cine ar fi crezut că lumina verde din ochii ei va fi stinsă de aripa neagră a morţii într-un accident banal, undeva spre Giurgiu, un drum pe care am refuzat să îl fac, pentru că nu îmi plăcea locul unde voia să meargă Lelia…
Glasuri ca de cristal mă readuc în prezent şi mă îndrept spre locul de joacă. Soarele străluceşte printre şuviţele moi ale unor mici îngeraşi. Copiii sunt veseli şi gălăgioşi. Undeva mai la umbră, nişte mămici stau de vorbă legănând prunci adormiţi. Cât le e de senin somnul! Cât de lipsit de griji! Aproape că nu ştiu daca ar trebui să mă bucur pentru liniştea de acum sau să mă întristez pentru ce îi urmează…

*
Încerc să găsesc ceva interesant la televizor. Nimeresc cum e mai rău: ştirile de la ora cinci! Crime, tâlhării, violuri. Mai nou, sinucideri. Nu, nu se sinucid infractorii. Ăştia mor de moarte bună. Se sinucid copii. Opresc hemoragia de ştiri senzaţionale cu o apăsare pe butonul roşu al telecomenzii şi mă întorc cu gândul în timp, cu mulţi ani în urmă, pe vremea când …
Sandu era şut de buzunare. Niciodată nu s-a ocupat cu altceva. Spunea că atât timp cât vor fi comuniştii la putere el nu va munci pentru ei. Cine îl vedea avea impresia că este cel puţin director sau actor de cinema. Întotdeauna era bine îmbrăcat, elegant şi frumos, pentru că era un bărbat foarte frumos, avea un păr blond şi nişte ochi mari, albaştri şi atât de senini încât nicio umbră nu părea să îi fi întunecat existenţa. Cel mai mult ura miliţienii. Odată, într-un autobuz, a „lucrat” pe unul mai ceva ca în filme. Cu mare fineţe i-a descheiat nasturii de la veston, apoi pe cei de la cămaşă şi înainte să coboare i-a pus pe pieptul gol îngheţata pe care tocmai o mânca. A murit în puşcărie la patruzeci de ani. Nu a apucat să respire aerul nou al democraţiei de după ’89. Mă întreb dacă acum, la început de mileniu trei s-ar fi apucat de muncă cinstită şi încep să râd, aşa cum făceam atunci, în adolescenţă, când Sandu povestea câte ceva înainte să plece la”treabă”. Avea umor. L-au ars iar cenuşa a rămas, ca o ironie eternă, în osuarul crematoriului. Urna lui este aşezată lângă cea a unui ministru. „Şi toată a lui fală…”
*
Mă plimb dintr-o cameră în alta şi nu îmi găsesc locul. Nu pot să stau dar nici să fac ceva util. Parcă nimic nu mai merge, parcă nimic nu mai are rost. Nici să mă ridic din pat dimineaţa nu îmi mai vine. Fiecare zi pare a fi alcătuită după acelaşi tipar. Un duş scurt, apoi hrănesc peştii din acvariu şi beau cafeaua verificând mesajele de pe computer. La unele şi răspund. Dacă am chef. Până nu de mult la ora asta scriam. Acum deschid pagina albă şi tastez cu greu ceva apoi şterg totul. Nu că nu am idei! Am! Multe. Dar după câteva fraze revine obsedant întrebarea : la ce bun? Aşa că deschid un site unde am ce face. Mă joc! Când mi-am dat seama de pericol am trecut la teste de inteligenţă şi de cultură generală. Din fericire, mintea e încă la locul ei. Cu sufletul e mai complicat. Aş vrea să… Dar zău că am obosit! Şi Doamne, niciodată nu credeam că se va putea întâmpla! Prietena mea m-a întrebat în urmă cu ceva vreme dacă am impresia că voi putea să schimb eu lumea. I-am spus că nu vreau să schimb nimic, ci să fac ceva ca lumea să revină la un anumit punct. Acolo de unde a început haosul. A fost uşor ironică spre finalul discuţiei şi asta m-a dezamăgit, pentru că odată eram pe aceeaşi baricadă. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să aibă dreptate. Până la urma urmei, sunt şi eu om! Îmi pot permite uneori să nu mai pot! Şi chiar dacă aş putea…la ce bun? „Priviţi-i slăbiciunea…”
*
Am ieşit devreme la cumpărături. Îmi place să merg uneori pe stradă singură, în zori. Mă simt liberă. Pot respira. În piaţă era puţină lume, dar la tarabe, micii producători îşi expuseseră de mult marfa. Mirosea a câmp. Deşi am găsit foarte repede grâu şi nucă – după asta venisem – am mai pierdut timp plimbându-mă printre mormane de cartofi , roşii şi conopidă, apoi mere, foarte multe mere, expuse frumos ca la o zi a recoltei de odinioară. La un moment dat am simţit miros de cafea proaspăt măcinată şi am pornit înspre locul cu pricina. Era un automat într-o încăpere doi pe doi. Am luat un expresso mic şi l-am băut mergând spre casă. Mi-am aprins şi o ţigară. Lumea începuse să circule, grăbită ca de obicei, în toate direcţiile.
Am făcut un inventar rapid în bucătărie şi am constatat că aveam tot ce îmi trebuia pentru parastasul de sâmbătă. Încercam să nu mă gândesc la asta. Al şaptelea an de când făceam acelaşi lucru la început de august. De şapte ani încercam să mă obişnuiesc cu gândul că mama nu mai este. În fiecare an cumpăram din timp farfurii, grâu, nucă, esenţă de rom… tot ce era pe listă. Acum am făcut o listă dublă. Ştefan a plecat şi el în septembrie trecut…
*
Soarele asuda înfierbântat pe un colţ de cer când m-am hotărât să pun la loc fotografiile împrăştiate pe masă. Nu am putut. Fiecare bucată de carton îmi deschidea o fereastră în suflet. Am revăzut o viaţă, am revăzut, atât cât cat am putut două vieţi, multe vieţi care au ars lângă mine sau prin preajmă. Lumini, umbre, şi un zâmbet care îmi sfredeleşte, fierbinte, inima. Lacrimă abia încolţită , iubirea se scurge prin venele mele cu flacără albă. Mama…mama…Ştefan…Ştefan….Unde sunteţi? „Aicea zace omul…” Ce rămâne oare după ce trece copilăria? Ce rămâne oare după ce trece liniştea?Ce mai rămâne când iubirea ta doarme într-un mormânt, sub lespezi grele de piatră? Ce mai rămâne dintr-o viaţă de om? Un nume caligrafiat pe o cruce…şi câteodată…nici măcar atât. Doamne , ce singuri rămânem!
*
Se zăresc primele dâre de lumină pe bucăţica de cer care se vede din apartamentul meu, iar eu nu pot încă să dorm. Gândurile mele sunt vraişte! În capul meu explodează bombe ca în al doilea război mondial. Întâi ţiuie prelung şi neliniştitor, apoi tăcere preţ de o clipă şi…buuum! Plină de candoare , mă întreb pe mine însămi de ce nu mă bag în pat unde e cald şi bine? Nu văd că afară plouă? Deschid televizorul şi aflu că s-a produs un nou atentat cu victime. Mă întreb ce îi mână pe nemernici în lupta lor? Idealuri? Haida-de! Nu ucizi în numele unui ideal. Mai degrabă în scopul unor interese meschine. Sau pentru bani. Bani! Bani! Bani! Nu mai suport! Toată lumea vrea bani! Mulţi! Cât se poate de mulţi! Mă întreb cum ar fi fost viaţa pe pământ dacă nu se inventau? De curând au plătit cu viaţa doi bătrâni .Veneau de la poştă cu doar trei sute de lei. Pensia lor pe o lună. Mă gândesc acum dacă termenul de „criminal” nu li se potriveşte mai bine celor care … Povestea un criminal cu şase omoruri la activ într-un interviu –iată cine ne sunt vedetele!- că după ce a sugrumat o femeie i-a scos ochii. I se făcuse frică. „Mânca pe ai săi semeni ca lupul într-o turmă”. Vorbea din puşcărie. Ne arăta cât e de frumos în celula personală. Regrete? Cine a vorbit despre aşa ceva? Restul zilelor sale îl va petrece aici. E condamnat pe viaţă. Cât va dura? Poate până ce unul ca şi el va îi va pune capăt. „ Mâncat va fi şi dânsul în cele de pe urmă”. S-a oprit ploaia. Cât e de tristă dimineaţa asta…
*
Septembrie. A venit toamna. A venit repede. Parcă nici timpul nu mai are răbdare şi se consumă într-un iureş ameţitor. Dimineaţa mă privesc în oglindă cu o curiozitate pe care nu o aveam până acum vreo două ierni. Mă întreb dacă voi vedea în bucata aceea de sticlă argintată un alt chip. Chipul unei femei bătrâne. Ridată, căruntă, cu ochii acoperiţi de pleoape grele şi cu bărbia tremurând. Spre surprinderea mea, la graba cu care trec anii, mă regăsesc pe mine, aceeaşi ca întotdeauna. Am multe fire albe, dar le am de atunci când încă nu mă întrebam care este vârsta oficială de pensionare. Nu o ştiu nici acum pentru că am aflat că se tot schimbă, se tot ridică şi mă gândesc că se va tot ridica… Riduri… poate că sunt câteva. Oricum, oglinda rămâne aliata mea. Pentru câtă vreme…vom vedea. Astăzi am o stare ciudată. Simt că esenţa mea umană s-a transformat în cea a unei insecte. Îmi simt trupul strivit de o talpă grea şi murdară. Mă sufoc dar tot mai încerc să găsesc un spaţiu liber. Şi talpa aceea imensă nu se mai ridică…Nu văd nimic dar mă mişc , mă mişc cu o forţă pe care nu mi-o cunoşteam. Îmi trec prin minte, mintea mea de insectă, fel de fel de gânduri. Ba , chiar mă întreb care e rostul meu pe pământ? Când am venit pe lume nu m-a întrebat nimeni! Credeam că oamenii sunt buni. Şi sunt. Ştiu eu sigur! Ei, am auzit eu şi vorba aceea înţeleaptă că nu există pădure fără uscături…dar chiar să mă strivească unul… sau mai mulţi…La greutatea pe care o simt acum cred că toţi…Simt că îmi pierd şi ultima fărâmă de voinţă. O zvâcnire, apoi o senzaţie extraordinară de somn. Da, vreau să dorm…Am auzit eu odată că nu e bine să adormi în astfel de situaţii. Trebuie să rezist cumva…Să încerc să strig. Dar cine să mă audă? Încă o zvâcnire şi parcă văd un spaţiu prin care aş putea să respir. Mă mişc către acel loc. Oh, nu! Talpa aceea cade din nou peste trupul meu firav şi obosit. O voce îmi spune să mai încerc odată. Zice că omul e dator să …Omul?! Cum? Să mă ridic în picioare pentru că pot? E posibil. Dar la ce bun? Ce întuneric s-a făcut! „ Loc viermilor să intre şi viermii avură loc.”
*
Alergăm, alergăm şi nu ne mai putem opri nici măcar o clipă să ne tragem sufletul! Ce ne opreşte să ne îngăduim un răgaz? Încotro alergăm aşa ca şi cum nimeni nu ar trebui să ne-o ia înainte? Şi unde ar trebui să ajungem? Oare nu vede nimeni că nu ne oprim decât într-un singur loc, fie că am adunat mult, fie că ne-am mulţumit cu puţin, pentru că aşa a fost să fie , fie că nu am putut să apucăm nimic, nimic? Cu cine ne luptăm şi pentru ce? Îmi pun aceste întrebări din ce în ce mai des. De când crucile de pe morminte sunt mai multe, cu mult mai multe decât cei care au mai rămas lângă mine. Trec tot mai des pe aleea principală a cimitirului şi iată că am rămas doar eu să citesc, să recitesc cuvintele aproape şterse de vreme. Lumea spune că este o piatră funerară. Că acolo este locul de odihnă al unui om rău. Bun sau rău, oare cine poate spune cu certitudine? Cum putem afla care e mai bun sau mai rău dintre noi? Suntem oameni, atât! O bucată de marmură mâncată de ani. Veche. E acolo de când mă ştiu. Poate de la începutul lumii…Cine poate şti?! Nu are niciun nume, nu are nici măcar o dată…o zi sau un an. Şi nici nu era nevoie să aibă!
„Aicea zace OMUL şi toată a lui fală
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormântală
Şi el a fost în lume feroce dobitoc
Mânca pe ai săi semeni ca lupul într-o turmă
Mâncat va fi şi dânsul în cele de pe urmă
Loc viermilor să intre
Şi viermii avură loc…”
Şi nu ştiu de ce nimeni nu înţelege că piatra cea veche este de fapt un monument al „omului aflat în plină competiţie pentru o iluzie numită viaţă”!

De Mihaela Dordea

Related Blogs