Dar care început? Nimic nu e schimbat, nimic nu e nou, nimic nu mă impresionează. De ce oare? Am analizat aceasta întrebare zile la rând fără să găsesc un răspuns clar. Am preferat sa spun mereu „Nu ştiu” fiecărui gând ce-mi amintea de trecut de teama că o nouă lacrima mi se va scurge pe obraz.
Nu pot fi mereu eu laşul din propriul meu film, nu pot începe mereu prin a spune „nu”. Astfel, după lungi căutări, aparent în zadar am spus că e timpul pentru un nou început. Dar cum? Nu mă pot naşte din nou, nu pot să o iau de la zero precum un bebeluş. Mereu de trecut mă vor lega amintirile, cel mai mare duşman al omului fricos. M-am gândit să arunc o grozăvie de lucruri, să le ard, însă oricum locurile care îmi aminteau de trecut rămâneau neschimbate.
La capăt de drum, studentă în ultimul an la arhitectură, pregătindu-mă pentru licenţă am decis să încerc să-mi fac loc printre străini, într-o ţară unde mă voi putea plimba liniştită, fără să fiu nevoită să ocolesc diferite locaţii doar pentru că îmi aminteau de el, de marele meu duşman, care cândva a fost pe punctul de a mă distruge.
Timpul la scurs mai repede decât mă aşteptam, iar eu mă aflam acum în faţa unui imens aeroport ce mă aştepta să mă ducă pe tărâmuri îndepărtate, tocmai în America. Să fie „Visul american” mai mult decât un mit? Să fie începutul meu doar o portiţă spre ceea ce înseamnă „succes”? Am căutat îndelung răspunsul înainte de a pleca, dar nu l-am găsit. Poate de aceea am decis să plec doar cu un mic bagaj în care aveam haine şi un ursuleţ de pluş, cel mai bun prieten al meu, cel care îmi ştie toate secretele, frământările, reuşitele.
Drumul cu avionul a fost lung şi destul de anevoios. M-au încercat multe sentimente, lacrimi. Toată viaţa mea mi s-a derulat în minte precum un film de epocă la care eu zâmbeam împlinită. Finalul m-a găsit unde mă aflu acum, spunând clar, fără vreun regret „Adio trecutule! E timpul să uit de tine!”. După cum am zis aşa am şi făcut. Am coborât din avion şi am decis să fiu alt om, ale cărui răni din trecut să nu recidiveze.
Un loc de muncă bine plătit, unde eram apreciată, o casă frumoasă, timp pentru tot ceea ce îmi doresc, în fond viaţa la care visasem. Singura mea tristeţe, deşi nu arătam, era singurătatea în care mă bucuram de toate. Nu aveam cu cine împărtăşi succesul, eşecul sau păţania din parc. Eram un suflet singuratic, enigmatic, ale cărei secrete nimeni nu le-a pătruns. Totuşi, cineva şi-a făcut o dată curaj şi a intrat în vorbă cu mine în timp ce stăteam în parc, citind dintr-o carte.
Mereu singură?
De ce nu? E mai liniştitor aşa…
Spui acest lucru din suflet sau doar îţi maschezi tristeţea aşa?
Deşi nu vroiam să recunosc, acest bărbat chipeş a spus un mare adevăr: tot ce doream era să îmi ascund tristeţea din suflet. Mă durea să fiu mereu singură, dar nici nu aveam cum să fiu altfel. Totuşi continui discuţia, fără a şti clar de ce.
De ce mi-aş masca tristeţea? Mai bine zis care tristeţe?
Te-am văzut aici aproape zilnic, cu o carte, stând şi citind, însă fără a fi vreodată acompaniată de cineva. A fost uşor să-mi dau seama că ai pe cineva. Sau ai şi mă înşel eu? Vorbesc baliverne? Iartă-mă te rog
Nu am de ce! E foarte uşor de observat că vin mereu în parc singură. De ce? Pentru că nu am cu cine.
Femeile frumoase mereu vor avea cu cine ieşi, trebuie doar sa vrea.
Nu ştiu dacă am vrut sau nu. De mult nu mi-am dat un răgaz mie să văd ce îşi doreşte şi inima mea.
Atunci, de ce nu mă laşi să te duc într-un loc unde cu siguranţă nu ai mai fost?
Stăteam şi mă uitam la el. Era un bărbat frumos, de un metru şi optzeci de centimetri, cu părul negru, a cărui privire m-a cucerit fără nici o îndoială. Ochii albaştri cristalini transmiteau o sinceritate ieşită din comun care mă îndemna să ii accept propunerea.
Bine, voi merge dar cu o condiţie: deseară la 9:30 voi fi acasă.
Bineînţeles, nu am de gând să te răpesc, spunând amuzat.
Unde mă vei duce?
Nu îţi voi spune. Haide să ne urcăm în maşină şi vei vedea. În mai puţin de o oră vei ajunge.
Mă gândeam ce e cu mine. Devenisem o femeie serioasă, în viaţa căreia nu mai aveau loc nebuniile. De ce oare? Acum realizez câte momente frumoase am lăsat să treacă pe lângă mine fără să mă gândesc de ce.
A avut dreptate acest domn, al cărui nume am omis să îl aflu. În patruzeci de minute am ajuns. Era o plajă frumoasă, sălbatică, în care marea îşi spărgea valurile tot mai agitată. Totuşi nu prea înţelegeam de ce m-a adus aici, însă nu mi-am terminat întrebarea în gând că am şi aflat răspunsul:
Dacă te întrebi de ce te-am adus îţi voi răspunde sincer: vreau să aflu ce se ascunde dincolo de aceşti ochi misterioşi. Voi putea oare?
De ce ai dori sa afli?
Curiozitatea, misterul care atrage prin definiţie, dorinţa de a-ţi fura un zâmbet. Mai multe motive…. Nu ai dori mai bine să-mi spui de ce eşti o femeie atât de frumoasă şi totodată atât de singură?
Oare să mă destui? Să îi zic povestea mea. Am cugetat puţin şi inima mi-a răspuns afirmativ, spunând că e timpul să-mi fac curaj, să mă descarc.
Povestea mea începe cu mult, mult timp în urmă. La sfârşitul liceului când tot universul meu s-a dărâmat, fără prea multe explicaţii. Niciodată nu am crezut în noţiunea de familie, dar momentul în care tata a înjunghiat-o pe mama şi a plecat fără nici o explicaţie a fost crucial. Dintr-o dată m-am trezit orfană de mamă, cu un tată criminal. Atunci a fost primul moment în care am simţit ce înseamnă cu adevărat cuvântul „singur”. M-am schimbat radical din acel moment şi credeam că tot ce mi-a mai rămas era un băiat, care văzându-mă atât de singură mi-a spus, fără prea multe explicaţii, că relaţia noastră se termină, după patru ani în care am împărţit tot. A doua lovitură dură, în mai puţin de şase luni. Simţeam că nu mai pot merge mai departe, că nu mai am nimic. M-am ambiţionat să plec la facultate şi să nu mă mai întorc niciodată. Am intrat la arhitectură şi timp de patru ani am fost bursieră. Între timp mi-am pierdut şi locuinţa. Eram practic pe drumuri în prag de licenţă, când am decis să plec în străinătate şi să las tot trecutul în urmă, să încep de la zero.
Lacrimile mi-ai invadat chipul când EL m-a strâns în braţe şi mi-a şoptit:
Orice ar fi, nu lăsa tristeţea de atunci să îşi distrugă toată viaţa. Ai spus că începi de la zero, dar înainte nu te-ai gândit să îţi descarci sufletul. Nu-ţi vei putea şterge niciodată trecutul, dar poţi învăţa să trăieşti ignorându-l.
Câtă dreptate avea acest om. Analizând puţin i-am dat dreptate fără să am vreun comentariu. Acum o iau cu adevărat de la început, pentru că tot trecutul meu l-am povestit acestui om, necunoscut mie.
M-a dus acasă şi niciodată nu a mai apărut în parc. L-am căutat zile şi nopţi la rând dar era de negăsit. Tot ce puteam să fac era să îi mulţumesc că a avut răbdare să mă asculte şi mi-a oferit o îmbrăţişare când mă aşteptam mai puţin. EL, acel domn misterios, mi-a oferit o lecţie importanţă. Nu mai vreau să fug de trecut, ci doar să nu mi-l amintesc, pentru a putea spune „Start”, fără vreo urmă de tristeţe pe chip.

De Munteanu Andreea

Related Blogs