Trecuse şase zile de când bătrânul Emil îşi schimbase „locuinţa”. Dăduse intrarea a doua a blocului cu zece etaje, pe un garaj dărăpănat. Nu i-a trebuit mult să şi-l „amenajeze”, piesele de bază erau tot cartoanele, pe care le obţinea din cutiile mari cerute de la magazinul de lângă şosea. Nu am intrat niciodată în vreo discuţie cu el, deşi îl vedeam zilnic pipăind liniştit pe aleea mea.
Într-o noapte mă întorceam cu tata de la gară, după ce îl condusesem pe unchiul la tren şi văzându-mă el cum priveam spre bătrân nedumerit, începe a-mi spune:
– Ehee… dacă ai şti tu câtă carte are omul acela!
– Adică?! zic eu mirat.
– Păi „săracul” ăla care îl vezi tu treaz la ora asta, e mai bogat de o mie de ori ca mulţi din cartierul ăsta.

Îmi cam dădusem seama la ce se referea, dar nu pricepeam îndeajuns.
– Fă-mă să înţeleg, mai precis, îi transmit eu.
– Moşul ăla, să ştii de la mine băiete, e un fost căpitan de vas.
Rămăsesem fără cuvinte. Zău că mă aşteptam la orice să îmi spună, dar nici prin cele mai mici colţuri ale minţii nu îmi trecea că un simplu fumător din pipă azi, ieri să fi fost căpitan de vas.
– Şi cum a ajuns în situaţia asta? întreb eu.
– Crezi că a avea o familie este cel mai fericit lucru care i se poate întâmpla unui bărbat în viaţa asta? zise tata.
– A, deci familia a jucat rolul cel mai important?
– Da.
– A fost prea îngăduitor, şi alţii au profitat. L-a părăsit nevastă-sa şi copiii de două ori. O dată când încă era în activitate că nu mai suportau lunga perioadă cât era el plecat pe mare şi încă o dată, când a ieşit la pensie, fapt ce a dus şi la pierderea locuinţei sale. Vorba aceea; „Omul iertat e ca o pietricică în cizma celui prădat”.
– Păi şi nu a făcut şi el nimic, nu a luat atitudine?
– A luat; s-a judecat în tribunale cu ei.
– Şi?
– Şi… cum justiţia la noi este oarbă, tot ei au câştigat.
– Extraordinar!
– Pe urmă l-a cunoscut pe Bachus.
– Bachus…(râd), bună asta. Dar unde a stat prima oară?
– Într-unul din blocurile din faţa bisericii de la Baraolt.
– Alea frumoase…?
– Da.
(Cum se poate schimba viaţa unui om), îmi zic în gând.
Ajungând acasă, îmi dau haina jos şi mă trântesc în patul din dormitor. Cu mâinile sub cap şi cu privirea îndreptată spre tavan, mă gândesc cum omul care duce cutiile de la magazin la gunoi, nu e orişicine. Şi aşa mă purta gândul de lin, că Ene mă culesese din a mea lume şi mă duse în a lui.

Dimineaţa tresării din somn, precum uliul din cuibul său, deranjat de cineva care cânta puternic. Crezusem la un moment dat că iar a venit vreun cerşetor din acela care cântă pe străzi, ca lumea să-i arunce de la geam bani sau mâncare. Încep a înjura printre dinţi, şi deschizând geamul, ce să văd; cel care cânta era bătrânul de aseară. Regretasem cuvintele grele spuse mai devreme şi nu-mi rămânea decât să-i ascult oful:
„Am stat mai mult pe ape
Rar am văzut pământuri;
Dar mi-am ţinut aproape,
Umbrela printre vânturi.

Tu omule ai grijă,
Averea cum ţi-o vânturi
Că o s-ajungi o tijă,
La fel ca la-nceputuri.”

La un balcon din blocul vecin, o doamnă trecută de 50 de ani murmura nu tocmai de bine:

„Dă Doamne să ploaie,
Să curgă şiroaie
Să curăţe strada,
De-aceste gunoaie.”

Bătrânul Emil o auzise, dar nu o băgă în seamă căci pe drum se întâlni cu cineva îmbrăcat într-o salopetă portocalie. Îi auzisem vorbind din baie, geamul deschis mă ajutase.
Bărbatul îi propusese să vină peste şinele de calea ferată ce se aflau lângă al nostru cartier, la maculatura de fier vechi să mai ajute pe ici-acolo şi o să-i iasă şi lui ceva. Îl lăsă pe gânduri, se dezobişnuise de muncă, dar ştia că dacă vrea să supravieţuiescă, trebuia să accepte orice.
Mai spre după-amiază mă hotărâi să ies afară. Nu părăsisem bine blocul, că îl zăresc pe unchiaş cum dă curba. Pesemne că se îndrepta spre calea ferată, şi de acolo mai departe spre maculatura de fier. În faţa blocului vecin mă întâlnesc cu un bun prieten, Nicu.
– Salut!
– Salut!
– Mă tu ştiai povestea moşului ăluia care stă în spate la garaje? îl întreb eu.
– Mă ştiam ceva, dar nu prea mult.
– Mi-a spus tata aseară că e fost căpitan de vas .
– Aşa o fi, zise el. Taică-tu ştie mai multe că stă cu oameni mai în vârstă care îl ştiu pe moş mai bine.
– Probabil.
– Mă să ştii că o să vorbesc o dată cu el; nu e de lepădat omul astă.
– Treaba ta, fă cum crezi, dar vezi că omul e puţin „sărit”, mă atenţionă Nicu.
– Sărit, nesărit eu tot vreau să vorbesc cu el.
– Bine. Eu trebuie să plec până la piaţă. Mergi cu mine?
– Nu, nu merg că nu stau mult afară.
– Atunci ne mai auzim, salut!
– Salut!
După discuţia cu amicul meu, mă pregăteam să o iau din loc. Vroiam să merg puţin pe peronul gării; îmi plăcea foarte mult să văd trenurile mugind. Traversând şoseaua îmi arunc ochii spre şine. O ceaţă grea mi-i acoperise dintr-o dată. Bătrânul se întorcea la fel de agale cum merge deobicei, de la maculatura de fier vechi. Acum e şansa mea; nu ştiu cum o să reacţioneze, dar trebuie să discut cu el, îmi spusesem.
Apropiidu-se de magazin, îl opresc cu un „Să trăiţi” cam tremurat.
– Bună băiatule, replică el
– Domnule, vroiam demult timp să vorbesc cu dvs., am văzut că mereu vă uitaţi după mine pe stradă.
– Aşa e, spuse el, dar nu mereu; ci doar atunci când ai ghiozdanul în spate.
– Cum adică? întreb eu nedumerit.
– Află că mie îmi plac doar oamenii cu carte, nu toţi pierde-vară. Nu ştiu dacă ai aflat de mine, deşi mă îndoiesc, eu la viaţa mea am fost ceva, nu toată viaţa un cerşetor.
– Aseară am aflat ceva, dar vag. Regretele mele pe această cale.
– Nu trebuie să îţi pară rău pentru altcineva, învaţă întâi să îţi pară rău de tine şi apoi de altul.
– Aşa e, aveţi dreptate.
– Să ştii un lucru copile: „Cât timp nu mi-am pierdut sănătatea şi mintea, nu are de ce să îmi pară rău după altele”. Cât despre cele pierdute de mine, omul pune mai degrabă pătura sub fund decât în spinare.
– Nu suntem toţi egali din naştere, îi spun eu.
– Nu suntem, adevărat, dar omul nu ia nimic cu el acolo unde pleacă. Vine de nicăieri şi ajunge tot nicăieri; din ţărână ajunge tot ţărână ca la începuturi mai pe scurt.
– Domnule mi-a făcut plăcere să vorbesc cu dumneata, eu mă retrag că mă cam doboară frigul.
– Sănătate multă băiete, Dumnezeu să te aibă în pază.
– La fel şi dvs., numai bine.
Intram pe uşă debusolat. Ce cuvinte… îmi tot repetam. Şi când te gândeşti că toată lumea îl batjocoreşte. Parcă e un făcut; omul bun să fie luat de prost.
Mama încerca de zor să mă cheme la masă, dar gândul meu zbura doar la cuvintele bătrânului. Într-un târziu am cedat, dar de mâncat am mâncat singur, căci „bătrânii” mei nu au stat o veşnicie să mă aştepte. Ceasul arăta 21.55. Mă îndrept spre dormitor, cu dorinţa de a citit ceva de lumea apelor. Răsfoind cărţile din mica mea bibliotecă, găsesc 20.000-le de leghe ale lui Jules Verne. Nu citisem romanul când eram mic, dar acum curiozitatea mă împingea să aflu cum este pe tărâmul umed.

De Georgian Ghiţă