Începe ultimul act
Aspirat de ideal
sau dorinţe eterne,
mă înalţ pe coame de deal,
cad în sumbre caverne,
luând în considerare
străbuna concepţie
că în viaţă,
pentru fiecare,
schimbarea de ambianţă
ar fi un crâmpei de speranţă,
nu o decepţie.
Totuşi, într-un târziu,
funebrul gri-maroniu
suplineşte avalanşa culorilor
devorate de frigul brutal,
apoi o năframă din florile iernii,
schimbă decorul
în mod radical –
începe ultimul act
din piesa „Îmbătrânesc”…
Prin albul acesta intact
şi cert vulnerabil,
nu mă-ndur să păşesc –
un pas al meu ar echivala cu violul!…
Nu, nu sunt capabil!
Nici nu vreau să-mi joc rolul…
Adio, potenţial actoricesc!
De-acum, mii de flori mi se-aşază
pe piept, pe umeri, pe braţe.
Devin o statuie cu viaţă
şi nu mai ştiu ce urmează…
De Elena Vizir