Dacă pleci… măcar nu-mi întoarce spatele… Îdepărtează-te de mine zâmbindu-mi, să te ştiu ferictă. Şi totuşi te privesc… oare din ce cauză te vad doar ca pe o umbră..? Te pierzi într-acolo, dar unde pleci? Mai stai puţin, te rog! Tot nu mi-ai zis de ce fugi aşa de mine?
Doamne, dacă te-ai vedea cât de frumoasă eşti! Chiar şi acum noaptea, chiar şi aşa cu chip fantomatic. Tu nu vezi ca ai plecat desculţă? Nu te dor tălpile? Vino înapoi, aşează-te pe pat! Am să ţi le sărut,am să le iubesc,iar rănile vor trece.
Unde pleci aşa goală? E cam frig afară, poate raceşti. Cămăşuţa aia alba… ţi-e doar până la genunchi. Vino înapoi să ţi-o cobor de pe umeri, să-ţi mângâi puţin spatele şi să te învelesc usor, iar frigul va trece.
Vezi că ai plecat cu parul despletit! Vino înapoi şi aşează-te pe scaun! Am să ti-l mângâi, am să-l pieptăn… da, ştiu, îl împart in trei şuviţe egale, le scuip de deochi şi cu răbdare le fac un spic de grâu.
Ai grija! Ai luat cu tine doar cerceii. Sa nu mergi pe poteci necunoscute, sunt mulţi oameni care fac rău doar pentru caţiva bani. Sau dacă vrei, dacă mă aştepţi, iţi aduc şi inelul, dar vin cu tine măcar de te trec pădurea. Doar aşteaptă-mă!
Nici nu te-ai spălat pe faţă… ai uitat să-ţi dai cu pudră, să-ţi acoperi roşeaţa obrajilor. Ce-ai să te faci dacă vei roşii? Vino repede cât mai e timp!
Să nu plângi vreodată! Da? Că lacrimile sunt sărate, sunt amare. Că-ţi vor tulbura ochii. Şi că tot veni vorba… puteai să-ţi laşi în urmă măcar o privire, să mai pot zări şi eu din când în când verdele crud al ierbii nou născute. Să mă mai pierd uitând de lume, în adâncul lor străpunzător.Oare ochii tai…ăstia verzi,ăstia plini de necunoscut,de ură şi dragoste,de patimă şi dor,de fericire şi necaz,au fost vreodată mai puţin înspăimântători decât însăşi cel mai aprig codru?De câte ori priveam în adâncul lor,un soi de teama îmi cuprindea tare inima şi strâns, strâns mă făceau să-mi pierd cumpătul. Ba, un codru îl mai străbaţi, îi poţi ajunge limitele, îi poţi număra copacii…dar privirile tale nu lasă pe nimeni să-ţi cunoasca tainele. Inima unei femei e ca un cufăr plin de secrete, iar ochii îi sunt zăvoarele.
Şi totuşi… dacă plângi, să te întorci la mine! Eu, îţi voi soarbe lacrimile, iar răul tău va trece. Sau dacă vrei, dă-mi-le mie de pe-acum! Se vor uni cu ale mele, lacrimi uscate pe un obraz rigid, împietrit de-un colt de gură zâmbitor uitat undeva în ziua de ieri. Vreau să-mi zidesc chipul de azi pentru ziua de mâine. Aşa, poate conving timpul să-mi oprească ceasurile, să te am mereu aici, la doi paşi de mine, chiar dacă pleci, chiar dacă eşti cu spatele, chiar dacă…
Şi totuşi… o lacrimă ai merita să verşi, doar una… dar promite-mi că nu o vei şterge cu mâna. Mâinile tale nu trebuie să cunoască amarul. Vor imbătrânii de durere, vor crăpa de atâta suferinţa. Lasă-le te rog să trăiască cu amintirea buzelor mele răsfătându-le cu sărutări uscate. Lasă-le să culeagă flori, te rog. Câte o floare roşie la ceas de noapte ca pe vremea asta… poate aşa vor mai simţi parfumul trandafirilor cu care s-au invăţat.
Să laşi lacrima aceea să-ţi cadă pe buze. Căci ele sunt vinovate de tot dorul meu. Să o laşi să le înroşeasca… Să-ţi laşi gura să guste picătura ochilor tai. Dar lacrima asta să n-o inghiţi! Nu vreau să îţi pângărească sufletul cu dor..
Nu te mai vad. Imi dai voie să clipesc? Să-mi scurg ochii încă odată?… dacă ai putea să te priveşti de aici, de lânga mine… Da, ştiu că e incomod; îţi fac loc pe pragul uşii, sau dacă vrei te ţin în braţe… Măcar ca pentru ultima oară să-ţi mai cuprind mijlocul.
Te-aş strânge tare până aş auzi un geamăt…apoi te-aş elibera usor sperând să nu-ţi fi făcut vre-un rău. Ţi-aş fi mângâiat umerii, ţi-aş fi impodobit aluniţa obrazului cu o sărutare, apoi m-aş fi apropiat cu buzele de ea, să văd dacă se roşeşte sau nu…
Dar tu eşti acolo, eu aici… de parcă-am fi-ntr-un basm, iar tu eşti o zână. Oare cum te-aş numi? Te-aş striga „mama”… pentru că tu mi-ai dat viaţă, ţi-aş spune „iubito”, pentru că ţi-am sărutat gura, te-aş numi „copilă” ,pentru că pari atât de naivă, atât de inocentă… Ai fi o prinţesă… o fiică de împărat, cea mai mica şi cea mai frumoasă. Da, şi ai dansa la un bal într-o rochie de mireasă albă albă. Ai fi singură printre orchestra de viori a greierilor într-un palat, cu tavanul până la stele, cu un candelabru de luna. Ai avea o podea verde, verde şi umedă de roua serii. Ca să nu aluneci, aş venii în dar cu pantofii Cenuşăresei… Te-aş invita la dans, un vals al nopţii veghiat de-o bufniţă bătrână ce atârna pe-o creangă de lângă mine… şi-am dansa, am dansa până la adânci bătrâneţi… Şi încălecai pe-o şa… ce frumos ar fi dacă am putea trăi aşa…
Îmi dai voie să visez? Măcar visele lasă-mi-le! Am auzit că se poate trăi din asta. În vise, vrei nu vrei eşti doar a mea. Mă săruţi, mă iubeşti, eşti doar cu mine. Sau nu, nu vreau să te oblig să faci nimic. Mi-ai lăsat toate amintirile chiar şi pe ale tale. O să mă mulţumesc cu atât, probabil e destul, dar nu mă satur . Înţelegi?
Vrei să te uiţi puţin în urmă? Nu să mă vezi pe mine ca un beţiv obosit de povara băuturii, tolănind pe preşul uşii plângând de vremurile bune, nici să-mi întâlneşti privirea, nici să-mi asculţi ochii. Vreau doar să te uiţi puţin la lumânarea asta. Cea de pe noptiera ta. Priveşte-i flacăra! E roşie ca ruptă din iad. Pâlpâie suferindă…. dacă-ar avea lacrimi, ar plânge şi ea… mai are puţin şi se va stinge, de tot.
Altă dată… era martorul jurămintelor noastre. Sub lumina ei îţi descopeream secretele…goliciunea trupului… privirea ochilor şi gustul buzelor. Odată cu ea ţi-am atins întâia oară cu obrazul meu pieptul plin de căldură. Ne-a călăuzit atâtea seri liniştite în care, amuzată de puterea sa minoră, încercai să-mi citeşti versuri… Nici nu şti cât de minunt îţi sclipeau ochii de fericire. Părea că întreg universul ţi s-a strecurat în privire, iar acum explodează în miliarde de stele. Intindeai uşor mâna spre mine de parcă vroiai să-mi smulgi o mască de pe faţă, apoi îmi hrăneai dorinţa de iubire cu mici firmituri de sărut. Mă lăsai să mă adap singur cu sudoarea de pe trupul tău. Deveneam o singură umbră haotică în spatele micii făclii ce ardea…
Poate m-ai crede prea poetic, prea banal, dacă ţi-aş spune că lumânarea aceea, flacăra ei a simbolizat în tot acest timp dragostea noastră. A renăscut odată cu tine, iar acum, la plecarea ta, dă să moară si ea… Deci nu am să-ţi spun…
Ignoranṭa ta ma face sã cred cã nu vorbesc despre un sfârsit. Aici, intre noi, se pertrece un început. O nouã lumânare va lua locul acesteia, locul tãu sau al poveştii noastre. Deci, îti urez ramas bun, draga mea!

De Serban Adriana