În lumea mea pământeană, o parte din mine eşti tu.
Drumul meu către stele începe cu tine. “ Prinde-mă de mână!”, ţi-am şoptit într-o zi şi gândul tău mi-a auzit chemarea chiar înainte ca ea să se nască deja. Ai coborât după mine în haţişurile reci şi mâna ta uşoară m-a ridicat de-acolo. Şi-o vreme m-a purtat peste cărări albe, cu poteci neştiute şi răspântii neînsemnate nicăieri. Drumuri albe, în toate anotimpurile. Niciodată uşoare. Niciodată calde sau line. Uneori întâlneam munţi; atât de abrupţi, că-mi tăiau respiraţia. Cărările mi se împleticeau atunci sub paşi. “Priveşte simplu”, şopteai întotdeauna; şi mâna mea, atât de strâns lipită-n palma ta.

Aşa a trecut timp. Paşii lui nu s-au auzit nicăieri; doar au strâns riduri mărunte în jurul ochilor mei şi tot tăcuţi, neştiuţi s-au aşezat mai departe peste umerii tăi.
Apoi, într-o zi ce n-a mai fost de atunci o zi oarecare, ai închis, dintr-un singur cuvânt, uşa dintre tine şi inima mea. Nici până azi nu ştiu de ce atât de grabnic, de ce atât de simplu ai hotârat aşa.
Şi-ai mers de-acolo singur mai departe, într-un urcuş năvalnic şi ameţitor; mergeai mai repede chiar decât gândul meu te-ar fi putut urma.
Şi mâna mea rămasă întinsă, goală, rece-n urma ta.
Ochii mei, căutându-ţi surâsul. Mâinile tale încă îmi mai atingeau, cu miresme de vară, fiecare gând. Numele tău, chemat în fiecare coborâre de geană. Dar numele tău se scria cu semne de lumină, departe, atât de departe de-acum.
Am răsturnat în cer, în mine şi-n oglindă toţi anii pe care i-am avut daţi împreună şi-am căutat, răsfoind printre ei, un zadarnic răspuns. M-am întrebat, în mii si mii de gânduri, ce nume-ar fi să poarte despărţirea mea.

În lumea mea pământeană, când iţi e tare dor de cineva şi nu mai e lângă tine, îl porţi în toţi paşii care parcă nu mai duc nicăieri, îi vorbeşti în dimineţi ce de acum nici nu mai au culoare, sau îl aştepţi vreme lungă la masa scrisorilor rămase nescrise şi-a cuvintelor nemaispuse nicicând. Şi uneori chiar plângi.
În lumea ta de lumină poţi fi cântec, sau şoaptă, sau curcubeu, daca iţi e tare dor de cineva. În lumea ta de lumină poţi fi orice. Doar să vrei.

O vreme, timpul şi-a luat obolul cerut de amar şi de zgură; şi-a vrut preţ pentru clipe senine ce-nainte-am avut.
Ochii mei iţi căutau în amintire surâsul. Îţi chemam numele şi nici măcar ecoul nu-l răsturna- napoi. Îţi vorbeam în fiecare respiraţie şi nu te visam niciodată. Şi-o vreme am încremenit aşa. Apoi nici timpul n-a mai vrut sa-mi ia nimic.
Şi peste toate curgea înaltă, egală, tăcerea ta.

Mai târziu, după alt rând de luni ne-mai-adunate în anotimpuri, te-am regăsit, cumva.
Un Crai Nou strălucind într-o noapte înaltă. Departe de el o stea mică şi roşie ca focul. Şi-n palma ei, ascunsă şoapta ta. Aproape nicăieri în lumea pământeană nu ajung limpezi şoapte din lumea de lumină. Dar eu atunci am auzit aşa de clar doar vocea ta:
” Dincolo de zorile cenuşii, există atâtea alte dimineţi ce-abia aşteaptă să le culegi surâsul.
Dincolo de orice munte, trăieşte întotdeauna o vale.
Şi dincolo de vânturile cele mai reci şi de zăpezile cele mai înalte, întotdeauna răsare soarele”.
…Şi-abia apoi a fost un curcubeu, visat într-o noapte de iarnă. Şi-atunci am aflat că din lumea ta de lumină cobori să mă vezi câteodată şi încă şi astăzi mai ştii ce gând poartă-n ei ochii mei….

De Sorana Stan