Undeva în Transilvania, de pe marginea unui deal se văd milioane de luminițe în noapte. Întotdeauna mi-a plăcut partea din zi în care soarele apune după clădiri golite de suflet și pentru câteva momente după ce ziua dispare dar noaptea încă nu s-a instalat, se simte o liniște ciudată pătrunzând în fiecare ungher al ființei, măcinând gândurile până nu mai rămâne nimic. Mașini trec grăbite pe șosele, în depărtare se vede un ultim nor roșiatic și palid, iar în jur e doar crepusculul.
O clipă.
Și-apoi se-aprind luminile orașului și-ncepe forfota.
Același sentiment îl am când, urmărind peisajul din trenul care mă duce spre casă, am impresia că încă mi se derulează prin fața ochilor chiar și după ce trenul s-a oprit.
Acum, în întunericul înserării de iarnă mă gândesc la toamna trecută și la unul din amicii foarte buni ai prietenului meu. Când l-am cunoscut prima oară am făcut imediat asocierea cu unul din unchii pe care i-am considerat ca niște tați în copilărie și l-am îndrăgit pe loc. Fiecărei persoane cu care intra în contact îi transmitea acea dorință de viață și veselie pe care numai la persoanele destinate să schimbe lumea le găsești.
Și-apoi, într-o zi, n-a mai fost. După un atac cerebral, la doar 33 de ani, totul a devenit perfect compus. Și tot ce-ți rămâne e începutul.
Cum să-ți remodelezi viața? Cum să o iei de la început când unei surori i se pare că aude cheia în ușă și așteaptă să-și vadă intrând fratele? Când de Crăciun dai mesaje persoanelor dragi și numărul de telefon e încă acolo amintindu-ți că trenul s-a oprit și peisajul e doar o reminiscență a dealurilor perindate demult prin fața ochilor?
Aștepți timpul și el nu mai trece. Orele se prefac în minute și din calendar s-a smuls o zi și va lipsi pentru toată viața.
Cum o iei de la capăt, cum începi din nou să trăiești când simți că totul s-a sfârșit… nu am încă niciun răspuns. Dar în întunericul propriei minți ar trebui să ne gândim la frunze, la soare, la momente cu cei dragi și, stingheri si nesiguri să începem să profităm de fiecare moment. Pentru că înainte să ne începem idealul totul s-ar putea sfârși.

De Iza Diaconescu