Vechiul început

Imi dau seama doar acum, cand stau in pat si ma fortez din greu sa respir, ce vis ciudat mi-a strans inima in ghimpi aseara. Si cat de real a fost, cat de frumoasa mi s-a aratat Sanda, cu ochii ei de carbuni incinsi si parul antracit legat de tample. Purta o rochie neagra in forma unui crin strans la brau cu o cingatoare de bumbac rosu… Ma striga cum nu o mai facuse sapte ani de zile, de la ultima noastra intalnire, imi spunea “ Alexandru “ si imi trecea mana prin par.
Nu imi venea sa cred ca totul era adevarat, ca ii vedeam din nou miscarile, gesturile ei atat de feminine si controlate parca de o anume instinctualitate divina, de gesturi sacre intalnite de ea in rai… Sanda, sotia mea.
Acum mult timp, se stinse din viata cu un zambet pe chip, spunandu-mi cu buzele subtiate :
“ Sa nu plangi, Alexandru, o sa ne vedem curand. “ Chiar asa a fost, am vazut-o din nou… Cateodata mai vedeam icoana fapturii ei biblice pe pereti, silueta ei in umbrele teilor din fata casei, dar niciodata asa palpabila si aproape de mine. Stransoarea cu care ma intampina la inceputul visului era atat de calda si vie, atat de apasatoare.

Nu ii ascultasem porunca de pe patul de spital si primele nopti m-au gasit plangand si suspinand in pat, in scaun, langa soba. Era un gest instinctual, unul de evocare dureroasa a amintirilor petrecute cu ea… De altfel, gestul se gaseste si in fiziologicul uman, o durere intre realitate si fictiv, concret si fantomatic, doar atunci cand creierul nu isi da seama de lipsa unui madular incercand din rasputeri sa faca legatura cu el. Nereusita incercarilor duce inevitabil spre dureri terbile rude cu neantul. Moartea pentru mine nu e nimic altceva decat trecerea dintr-un loc agasant si intunecat, in care am fost invatati sa ne complicam, intr-unul in care sentimentele devin paroxisme, umbra – raze solare, iar noi devenim din nou perfecti sau din nou feriti de pacat. Dar atunci ce este pacatul? Nu este…
Sanda m-a lasat singur in casa asta goala, in biblioteca unde citeam amandoi diferite romane si poezii, infometati unul de celalalt, legati in mreje scanteietoare… Elaboram planuri subtile, vroiam sa o flatez, iar cand izbuteam sa am puterea de ai spune versurile, ma aplecam la ureche si ii sopteam:
“ Si ca sa-ti fie pe deplin
Iubirea cunoscuta,
Cand sarutandu-te ma-nclin,
Tu iarasi ma saruta “
Nu ezita deloc sa ma stranga la piept si nici eu nu ezitam sa o sarut brutal, animalic cateodata, mistuit de frumusetea ei… Tinerete, se intelege. O iubesc, am obsesia de a ma gandi la ea mereu, rochia ei de mireasa care o tin in dulap, ascunsa sa nu se rupa din cauza luminii e un exuvie crepuscular de al ei. Si cat de frumos ii statea cu ea si valsul pe care am dansat in seara nuntii, uitati fiecare in ochii celuilalt, nepasatori. Uitarea mi-a cuprins restul amintirilor, sau poate pomul de craciun care sclipeste sub luminile a sute de beculete ma face sa uit.
Incepe sa doara departarea, nu trebuia sa ma vada in starea in care eram, adormit, plictisit… Daca s-a suparat? Daca…
Ma duc sa vad cine bate in usa. Colindatori cred. Ma reintorc si continui sa scriu in jurnal.
…………………………
Nu a fost nimeni. Ce suna asa in dulap? stati sa deschid.
Nu a fost nimic, doar o rochia Sandei picata pe jos…
Acum o vad in carne si oase in fata mea, vie, mai frumoasa. Se apropie de mine, ma strange in brate, ma saruta.
“Te iubesc.” Cuvinte ce pot fi spuse din nou Sandei, nestemate…

De Tomuta Pavel