Modelaj
Am fost la un sculptor faimos zilele trecute,
aveam copilul nou-născut cu mine.
plângea.
„Modelează acest corp!” zic,
încercând să-i potolesc copilului lacrima
din colţul ochiului drept.
„Modelează acest corp, să fie ca şi al meu!”.
copilul plângea, iar
sculptorul se uita la mine
cu dalta într-o mînă şi nefericirea în cealaltă.
„Modelează acest creier, să fie ca şi al meu!” pronunţ apăsat,
încercând să-i atrag privirea sculptorului
de la acea mică lacrimă ce se scurgea
pe obrazul plat al copilului meu nemodelat.
„Modelează acest copil ca să nu mai plângă, ca mine!”, îi urlu în faţă
sculptorului îngâmfat.
„Să nu mai plângă!” repet cu furie.
sculptorul tăcea.
eu ţip şi îi iau dalta din mână, nefericirea i-o las lui.
„Să nu mai plângă!”
„Să nu mai plângă!”
şi îl lovesc pe sculptor cu dalta în creştet.
sculptorul tăcea.
„Eşti un impostor!” îi scuip cuvintele
în faţă.
un fir de sânge i se prelingea
pe lângă ochiul drept pe obrazul
modelat.
copilul s-a oprit din plâns, brusc,
sculptorul a căzut.
avea ochii deschişi şi nefericirea în mână.
„Haide”, îi spun copilului meu nou-născut.
„Haide să căutăm alt sculptor,
unul care să te poată modela după chipul şi asemănarea mea.”
şi copilul a plâns iar.
De Daniel Simion