În fiecare zi suntem posesorii lucrului cerut de noi, oamenii. Încă. Într-o tăcere ce vorbește mult, într-o rugăminte atât de des repetată, încât gălăgia cu care respirăm prima sulflare a fiecărei zile, ne ștrangulează liniștea cu care ne îndreptăm cererea, amuțind-o, aparent.
Dorința cu care suntem înfășurați tot mereu, o purtăm atât de des, încât ne lăudăm cu stăpânire peste tot și toate, cu o brează putere de a controla fiecare dulce clipă de ”a fi”, uitând că în derularea vieții sunt fragmente ce curg cu vitejia și cu glas de cascadă semeață dar și izvoare care seacă, slăbiciune care învinge, liniște care devine stăpână. Însă noi, oamenii, cu o vremelnică încredere lustruită cu exces de autoputere, nu recunoaștem în plin auditoriu, numai propriei ființe roase de o cerere pentru care suntem prinși în floarea mândriei, că nu noi semnăm verdictul, ci doar ne așezăm sub supremația lui, în ploaie de bătăi vii sau în împachetarea zilei ce-a fost, devenită amintire de viață trecută. Implorăm într-o smerenie fățișă, la colțul imposibilității pe care nu o putem struni din loc, implorăm ceea ce omul nu poate naște, nu poate opri și nu poate schimba.
Omul și a lui căutare; a lui dorință pierdută, printre multe alte triumfătoare căutări cotidiene, care atrag inima noastră până la sufocare, până acolo unde dezamăgiți, căutăm mai adânc, răsunând dureros și totuși cu o ultimă nădejde că mai era acolo ceva. Ceva lăsat în urmă, căci omul crede că fiecare interval ce iese la lumina zilei aduce cu el, pentru mult timp, răspunsul cererii lui, acest lucru aruncat ca o speranță ascunsă de privirile celorlalți, căreia îi cerem totuși, impunători, prezența obligatorie la desfășurarea călătoriei noastre pe pământ.
Ce vulnerabilitate nedeclarată în vorbe, vrem să dovedim atunci când semințele mândriei, ne împiedică să arăm solul smereniei, dând glas nevoii, culegând poate roadele unei recolte bogate, chiar dacă nu noi, am fost cei ce am lucrat mereu pământul. Și chiar dacă am fi făcut-o am fi descoperit că proprietarul e Unul singur! Răspunsul e la Unul singur..
Trăim, folosind dependența de cererea noastră secretă, drept cârjă pe care ne sprijinim atunci când ni se retează împlinirea unui vis, continuarea unei idile, cutezanța propriilor succese; când ni se șterg urmele prin care am crezut că vom croi o cale, când dispare aburul performanțelor efemere și când se sparge încremenirea clipei în numărătoare inversă. Atunci omul strigă în negură de mândrie moartă, se trezește din pledoarii false, cade sub îngrjirea blândului moment, înalță la loc de cinste, dorința lui ascunsă, căutarea lui cea veche, mototolită de rușinea rostirii și o expune sub cerul sufletului său, în glas vibrând de recunoaștere, către singurul Stăpân: un nou început!
Iată ce bate la ușa fiecărui prezent. Dependeța de început fără de care minutele nu se mai numără pentru viață, șansele se topesc în retragere, prieteniile se scurg printre motivații inovatoare, căci poarta banalului prezent se înțepenește tot mai tare, atunci când pragul ei, nu-l trece, mult râvnitul început..!

De Manuela Silaghi