Nemurirea nu avea, pe atunci, nici în urmă, nici înainte.
Atimpul nu se măsura.
Nemurirea era.
Cuvântul era.
Când Dumnezeu l-a chemat în gând şi l-a întrupat în glas,
noaptea s-a rupt în zi.
Cuvântul s-a văzut lumină, s-a înmulţit şi a stăpânit pământul.
Întunericul s-a ştiut întuneric, s-a înmulţit şi a stăpânit pământul.

Iar Dumnezeu a putut să spună:
“Iată, l-am pus pe om în mijlocul veşniciei”…

De Mirela Irimia