Alma

Am o groază de nemulţumiri, de frici şi de dezamăgiri, şi toate sunt legate numai de mine. Te accept cu braţele deschise, te ador, om, am nevoie de tine ca să pot să îmi stivuiesc nefericirile peste tâmplele tale, am nevoie să îmi aşez mîna pe creştetul tău, am nevoie de incapacitatea ta de a mă înţelege pentru a putea răzbi. Te vreau caldă şi tăcută, aşa cum eşti, goală şi îndurerată, neagră în jurul ochilor… iubirea mea nu are decât să te ucidă cu timpul. Însă rămâi, mă învălui în căldură şi tăcere, mă ungi cu mierea gândurilor tale, îmi iei vălul de pe ochi şi mă dezbraci în faţa ta. Numai în goliciunea lui Adam am să rămân, numai dezbrăcat de frici şi îndoieli mă pot trezi. În vise mă parasești, mă turmentezi, mă amețesti prin lipsă, mă faci creştin, mă faci să îngenunchez în faţa unei divinităţi crude, mă duci chiar pe culmile dipserării. Ştii prea bine, mă cunoști, dacă ai apărea în vise mi-ai spulbera capacitatea de a gîndi. Sunt îndrăgostit de ideea de tine, de ceea ce reprezinţi pentru un individ ca mine, de ceea ce naşte fiecare sărut pe care îl împărtăşim, de calmul mării tale sufleteşti. Dragostea se lasă călcată, măturată, vânturată ca apoi să mi se adune în buricele degetelor ca să te pot simţi, ca să te pot atinge. Eşti ca o flacară care arde de veghe, îmi ţine trupul cald în noptile sinistre şi macabre, în nopțile când mă lupt cu mine, cu balaurul cu cele şapte capete care zace în peştera din creştetul meu. Eşti o sabie ce îmi retează suicidul şi letargia, o capcană, un dream catcher indian, îmi prinzi fricile şi întunericul din mine, o paparudă care îmi udă rădăcinile pentru a putea creşte. M-am înălţat prea sus, m-am folosit de tine pentru a ajunge în nori, eşti comustibilul rachetei mele, ceea ce caut prin spaţiul infinit. O ramură verde şi înmugurită într-un copac uscat şi degradat.
M-am suit peste tine, şi dacă ai să zdruncini temelia am să cad. Ştiu totuşi, dacă eu am să cad am să te strivesc şi pe tine, am să îţi rup firavul trup şi avem să ne topim amândoi în neant. Apoi o să ne naştem separat, eu pe drumul pavat cu regrete, tu pe drumul înspre o cetate înaltă, înspre oameni.
Mai ţii minte? Undeva la începutul lui mai ne-am întins pe nisip şi ne-am întâlnit pentru prima oară. Era cald şi eram obosiţi, parcă umblasem toată viaţa pe jos până la plajă şi acolo ne-am hotărât amândoi să ne odihnim… şi ne-am aşezat pe nisip. M-am întins lânga tine şi am rămas acolo, acolo unde sunt şi acum. M-ai ridicat şi mi-ai înălţat capul, mi-ai arătat cum pot să merg şi cum pot să vorbesc, m-ai născut, m-ai modelat ca pe o oală de lut, apoi ai suflat peste mine şi mi-ai dat viață. Sunt un membru al tău care coordoneaza o bucată din tine, un cerebel, o valvă. Peste focul tău nu am cum să arunc cu apă, peste cenuşa ta nu am cum să calc, peste degetele tale nu am cum să trec, unul singur mă poate opri din cădere, mă poate ţine departe de abis.
Există o singură cale comună pe care dragostea şi moartea o urmează. Se întalnesc numai după o furtună, şi îşi încep dansul tristeţii… şi dansează nebuneşte până la epuizare. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât dansul durează mai mult, cu cât moartea este mai “incorectă”, dansul ia amploarea unui maraton, cu cât pieterele cărării ies de la locul lor, cu atât dansul se lungeşte într-o eternitate.
Și în sufletele noastre vor dansa mereu iubirea şi moartea, şi ne vom mişca în ritmuri de dans întotdeauna, călăuziţi de o pereche inimaginabilă şi perfectă. Pe masură ce dansul se sacadează, şi noi vom fi sacadaţi, pe măsură ce el oboseşte sau creşte în intensitate, şi noi vom fi la fel, parcă ghidaţi numai de muzica lui macabră.
Iubindu-te pe tine a trebuit să omor din mine, prima mea iubire.

de Oana