Prima iubire – O rază de soare

Au trecut multe primăveri de când stejarul stă falnic în mijlocul pădurii. Este un copac bătrân, însă reprezintă mândria locului. Trunchiul său gros, la umbra căruia se adăpostesc drumeții de căldura ucigătoare a zilelor de vară arată vârsta înaintată a copacului. Este totodată și refugiul păsărilor călătoare care poposesc pe ramurile întinse și își fac cuib la adăpostul frunzelor late ce servesc drept acoperiș, nepermițând picăturilor de ploaie și razelor puternice de soare să pătrundă înăuntru.
Într-o dimineață liniștită de august vreo zece oameni s-au oprit lângă falnicul stejar cu topoare în mână. Păsările care ciripeau voioase zburând de pe o ramură pe alta au văzut pericolul, însă bătrânul copac era liniștint refuzând să creadă că oamenii i-ar putea face ceva rău. Deodată a simțit o lovitură puternică și o durere profundă. A început să-și miște ramurile lăsând să-i cadă unele frunze, de parcă ar fi încercat să fugă, iar trupurile ușoare ale frunzelor l-ar fi încetinit cu mica lor greutate care imediat deveni o povară.
Atunci simți o altă lovitură, alta și alta, din ce în ce mai dese și mai adânci. Și-a dat seama că această zi este ultima din viața sa. În acele momente și-a amintit de toți anii trecuți: de verile călduroase și secetoase în care adesea a suferit de sete, de toamnele ploioase când frunzele se îngălbeneau și mureau una câte una, se desprindeau ușor de trupul lui și-i cădeau la trunchiu-i mângâindu-l, lăsând în urmă goliciune și pustietate. Și-a amintit de păsările cărora le simțea lipsa pe timpul iernii, în mijlocul căreia suferea de frig, de tristețe și totuși răbda așa în singurătate, vorbind doar cu stelele în nopțile în care se arătau pe cerul negru. În acest fel reușea să ignore frigul ce-l simțea intens până în profunzimea sa. Își amintea acum și de răceala provocată de atingerea fulgilor de nea ce adormeau liniștiți pe trupu-i amorțit de frig și totodată de bucuria și satisfacția cu care întâmpina primăvara. Abia aștepta primele raze de soare pentru că atunci se întorceau vechii săi prieteni, iar din muguri se desfăceau sute de frunzulițe, răsfățându-se în lumină și căldură.
Tresări…simțea și acum prima rază de soare ce l-a trezit într-o dimineață. Aceea a fost cea mai lungă noapte din viața lui. Îi era atât de frig, atât de frică de singurătate, nu înțelegea ce se întâmplă cu el, când deodată a apărut ea: prima rază de soare a dimineții. L-a întâmpinat cu căldură, o simțea atât de adânc înrădăcinată în trunchiul său de parcă niciodată nu i-a fost frig. Odată cu ea au apărut păsărelele dimineții și a fost bucuros să le asculte cântecul și să intre în hora naturii. Era cald, atâta lumină, zumzet, muzică, dans, o bucurie căreia simțea că nu îi mai poate face față. Nici nu și-a dat seama când a trecut ziua, iar dispariția soarelui l-a întristat din nou. Unei alte nopți reci a trebuit să-i facă față, iar a doua zi a fost întâmpinat de aceeași rază căluroasă a soarelui dimineții. Încă o dată a intrat în jocul zglobiu al naturii, iar de atunci a înțeles alternanța zilei cu noaptea. Venirea serii îl întrista de fiecare dată, dar prima rază a dimineții îl trezea din amorțire. O iubea nespus și o aștepta de fiecare dată cu nerăbdare, adesea o chema în noapte când simțea că nu mai poate aștepta sau când i se făcea frică. Ea răspundea mereu chemării și îl trezea din amorțire, centrându-l de fiecare dată în hora veselă a naturii.
Îl amuza și acum gândul la prima iarnă, când raza lui de soare nu a mai răspuns chemării. Cât a suferit atunci de frig și cât a tânjit după căldura ei binefăcătoare ce-l trezea dimineață după dimineață. Era măcinat de gânduri negre căci nu înțelegea de ce ea l-a părăsit și nu mai răspunde chemării și strigătelor lui de disperare. Vai, cât a iubit-o! Dar când își pierduse de tot speranța, ea a apărut falnică într-o dimineață și l-a îmbrățișat cu patimă, trezindu-l din visare. Atunci a simțit că reînvie și i-a plăcut la nebunie reîntoarcerea la viață.
Așa au trecut anii, rând pe rând și niciodată nu l-au făcut pe bătânul stejar să se gândească la ultima sa clipă. Indiferent de ce s-a întâmplat a sosit momentul și era inevitabil. Toată pădurea aflase și prin tufișurile din apropiere se observau ochii speriați ai animalelor curioase și îndurerate. Păsărelele refuzau să-și părăsească cuiburile și zbuaru din creangă în creangă la fiecare lovitură de topor. Era fericit să vadă că nu este părăsit la greu, simțea că pădurea îl iubește. Dar… și el iubea pădurea, iubea animalele, păsărelele ce-i desfătau auzul cu cântecele lor melodiaoase, iubea ploaia răcoroasă în care se scălda cu emoție, iubea aerul curat al naturii, iubea viața și nu vroia să se despartă de nimic din toate acestea, dar mai presus de toate, o iubea pe ea: prima rază de soare a dimineții care-l îmbrățișa de fiecare dată cu putere. Gândul despărțirii îl făcea să înebunească. Bătrânul stejar se zbătea puternic, iar vântul îi purta durerea peste întreg ținutul, făcându-l martor la suferința copacului. Simțea cum i se scurge viața cu fiecare lovitură, dar încerca să se opună, cu toate că acest lucru îi accentua durerea. Își îndrepta privirea către ea, iar ea îl îmbățișa cu atâta căldură, încât simțea cum tot trunchiul îi arde…
După trei ore în care oamenii s-au chinuit să îl doboare stejarul se simțea copleșit și știa că își trăia ultimele clipe. Cu o ultimă lovitură de topor primită de la cea mai puternică persoană din grup, copacul își simți greutatea și nemaiputându-se împotrivi căzu. Crengile-i trosneau rupându-se, iar frunzele cădeau legănându-se agale parcă cerând ajutor. Totuși stejarul percepu mângâierea vântului în întreaga-i făptură ca un strigăt de rămas bun și deodată nu mai auzi nimic din ceea ce-i spunea pădurea. Toți știau că s-a stins din viață cel mai mândru copac, lăsând în centru un loc gol de parcă nu existase acolo nimic, niciodată. Doar razele soarelui mângâiau pământul, iar în acest loc în care odinioară a fost cel mai falnic copac al pădurii se mai vedeau doar două-trei crenguțe ce-și ridicau sfioase capul de la sol. Sorele le îmbrățișa cu putere, iar ele dansau în adirea vântului; ușor, ușor, un alt falnic stejar își va etala coroana peste întreg ținutul, iar “ea” îl va iubi la fel de mult… .

de Elena Şchiaua

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 4.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
Prima iubire – O rază de soare, 4.0 out of 10 based on 3 ratings