Poveştile Gării de Nord. Maria

Maria coborî din tren printr-o săritură. Fusese gata să-şi scrântească glezna, nefiind obişnuită să poarte pantofi cu tocuri înalte. Nu exista niciun motiv pentru care să nu păşească treaptă cu treaptă. Doar că aşa simţise nevoia, să sară, de parcă săritura aceea ar fi dus-o mai repede lângă cel care-o aştepta. Cu atât mai mult cu cât, tot drumul, simţise că trenul rapid abia se târăşte.
Trăgând de bagaj, încerca să-l identifice prin mulţimea de oameni, care-o încurcau mai mult ca niciodată. Ba încă, se repezise la un bărbat care, din spate, îi semănase cu el, luându-l de braţ, gata să-l dezechilibreze.
– Mă scuzaţi, v-am confundat!
Cu paşi din ce în ce mai lenţi, se îndrepta spre capătul peronului. „Îl voi aştepta aici. Până la urmă, trebuie să dispară toţi ăştia.”
Trecuse deja o jumătate de oră. Începuse să i se facă frig. „Mai bine mă mut în staţia de taxiuri. Poate-am să-i zăresc maşina.” Văzând-o dezorientată, un taximetrist o întrebase unde vrea s-o ducă. Refuzase politicos: „Mulţumesc, aştept pe cineva. Trebuie s-apară.” Taximetristul se retrăsese dezamăgit în maşină, luând la răsfoit ziarul pe care-l învăţase pe de rost de azi-dimineaţă. „Nu mai face doi bani meseria asta. Trebuie să m-apuc de altceva.”

„Ce-o fi având de nu mai vine? Şi mai are şi telefonul închis. Sau poate descărcat.” Îndoiala începuse să i se cuibărească în suflet. Dar nu voia să creadă cu niciun chip că nu va veni. „O fi blocat în trafic pe undeva. N-are nici cum să mă anunţe. Nu-i nimic, stau aici până apare.”
Maria nu credea în existenţa oamenilor care nu-şi ţin cuvântul. Nu cunoscuse astfel de oameni. În satul ei, cuvântul dat era lege. Oricât de simpli, de neşcoliţi ori de bătuţi în cap erau oamenii, cuvântul dat era sfânt. Promisiunile trebuiau onorate cu orice chip. De altfel, prima lecţie pe care o învăţase de la bunicul ei aceasta era. Îi spusese, nu doar o dată, în felul lui brutal şi ţărănesc: „De mâncători de c… e sătulă lumea! Dacă vrei să faci ceva în viaţă, ce-ai spus că faci, aia faci! Altfel nu eşti bună nici să stai la coada vacii. Ai înţeles?” Înţelesese. Dar acum începea să nu prea mai înţeleagă.
Taximetristul îi arunca, în răstimpuri, priviri cu subînţeles, întrebând-o prin mimică: „Tot nu?” Îi răspundea scurt, cu hotărâre, printr-o mişcare din cap, ruşinată.
Era aproape miezul nopţii. Nu-i venea să creadă că i se întâmplă ei. El o chemase, insistase chiar să vină mai devreme, nerăbdător. Ea se cam codise la început, dar, când a luat hotărârea, nimic n-a mai putut-o opri. Bunica o-ntrebase:
– Ce zor ai?
– Plec la Bucureşti. Am cunoscut un bărbat…
– Şi de ce taman acolo? Gândeşti că la Bucureşti umblă câinii cu covrigi în coadă şi bărbaţii cu fericirea pe sulă?
– Bunico! Nu mai fi aşa circumspectă! O să-l placi şi tu, ai să vezi…
– Deh! Ştiu şi eu? Şi nu mă mai face pe mine circu… aia!

Îngheţase de-a binelea. Era aproape disperată. Ce să facă? I se năruiseră toate. Îi venea să plângă, dar se jena.
Taximetristul coborâse să-şi dezmorţească oasele şi-i mai adresă o dată întrebarea, privind-o cu milă:
– Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc undeva? Pe mine m-a cam luat somnul, o să plec acasă. Şi-aşa nu mi-a picat nimic pe ziua de azi. Mama ei de sărăcie, că m-am săturat! Hai că fac cinste! Vă duc gratis, numai să-mi spuneţi unde…

Îi dăduseră lacrimile. Nu mai făcea eforturi să le-ascundă. Acum realizase că nici măcar nu ştia unde stă. Fusese atât de sigură c-o va aştepta, încât nici prin cap nu-i dăduse să-i ceară adresa. Făcu din cap către taximetrist, în semn că nu, şi îi întinse 50 de lei.
– Nu-mi trebuie bani de la dumneavoastra! Luaţi-i! Pentru ce?
Dar ea fugise înapoi în gară, cu lacrimile şiroind, lăsându-l pe taximetrist filozofând, cu banii în mână: „Păcat de tine! Pari şi destul de scuturată. Dar a cui e vina dacă la şcoală nu vă-nvaţă d-astea? Mai deştepte muierile-alea care le toacă banii şi, după ce nu mai au ce toca, le dau cu şutu-n fund. Dacă nici eu n-am văzut destule…”

Mai avea trei ore până la trenul de întoarcere. Cu inima în pionieze, îşi luă bilet. Mai cumpără nişte biscuiţi pentr-un căţel care părea flămând şi o sticlă cu apă pentru ea, că i se uscase gura şi simţea o amărală ca atunci când ţi-e întoarsă fierea pe dos. Doar că, ei, sufletul îi fusese întors pe dos. O stăpânea o greaţă imensă, ca-ntr-una dintre dimineţile copilăriei când, fără să vrea, asistase la tăierea mielului de Paşte. O apucaseră frigurile, tremuratul şi un rău general, aşa, de suflet întors pe dos. Au dus-o zadarnic la doctor, la preot, prin babe. N-a reuşit să-şi revină decât mult mai târziu, când a putut să estompeze în minte imaginea mieluţului din balta de sânge, care o privea cu ochi miraţi, neînţelegând, cerându-i parcă ajutorul.

Se aşeză absentă pe bancă, în aşteptarea trenului. Parcă-l auzi pe bunicul: „Fata tatii, dacă tot e să şteargă vreunu’ cu tine pe jos, atunci măcar s-o facă un om de onoare. Decât să suferi pentr-un dobitoc, mai bine pentru zece bărbaţi de cuvânt. Ai grijă cum îi cerni!” Zâmbi amintirii bunicului.
Acasă, bunica o-ntâmpină cu o întrebare cu subînţeles:
– Ei, câţi câini cu covrigi în coadă ai numărat?

de Florentina Loredana Dalian

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.3/10 (8 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 5 votes)
Poveştile Gării de Nord. Maria, 5.3 out of 10 based on 8 ratings
  • Mulțumesc, Mihaela!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Mihaela Suciu

    Felicitări!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Dragi cititori, Flo, Maria și Geo, vă mulțumesc mult pentru că ați citit și comentat. Mă bucură aprecierile voastre.

    Cu gânduri bune,

    Florentina-Loredana

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • Geo

    Faină! Felicitări!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Maria

    Felicitari! Imi place mult povestirea ta si e si foarte bine scrisa.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Flo

    haha… foarte tare povestioara 🙂

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (2 votes cast)