Poveste de Bianca Roman

Ţi-aduci aminte?Eram doi
În vreme de raze, în vreme de ploi.
Luai luna din cer s-o văd de aproape,
Şi vântul din ram să-l simt de departe.

Şi chipul tău în palme ţi-l piteai,
Apoi le luai şi ca pe prunci mă speriai,
Râdeam când ne jucam ca doi copii
Şi mă-ntrebam dacă mereu aşa va fi.

Iar iarna ne plimbam prin alba nea
Şi mâna ta era mănuşa mea.
Îmi sărutai năsucul îngheţat
Şi îmi şopteai cu glasul tremurat:

“De ai să pleci cândva de lângă mine,
Să-ţi aminteşti de zilele senine,
Când fruntea şi obrazul ţi le mângâiam
Şi versuri de iubire-ţi recitam.”

Râdeam când îmi vorbeai de viitor
Gândeam că lângă tine am să mor.
Ştiam că va veni o zi
Când mireasa ta voi fi.

Mi-ai arătat ce-nseamnă frumuseţea,
Şi bucuria şi calmul şi tristeţea,
Mi-ai spus să nu dau spre uitare
“Iubito,dragostea nu moare!”

Copii eram, dar timpul a trecut,
Şi te găsesc acum necunoscut.
Căci fără să gândesc atunci,eu am plecat…
Mi-ai spus s-aştept, dar eu n-am aşteptat.

Povestea-n urmă am s-o las,
Dar tot îmi amintesc la orice pas,
Regretul tău de-a noastră despărţire
Şi că ai fost a mea primă iubire…

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.8/10 (20 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 13 votes)
Poveste de Bianca Roman, 6.8 out of 10 based on 20 ratings